ICCJ. Decizia nr. 2580/2008. Contencios. Anulare acte privind reglementarea concurenţei(componentă ajutor de stat, componentă concurentă). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2580/2008
Dosar nr. 10657/2/2006
Şedinţa publică de la 20 iunie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 11 decembrie 2006, reclamanta SC U. SRL - Şelimbăr, Sibiu a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, în principal anularea deciziei nr. 218 din 10 noiembrie 2006 emisă de pârât, iar, în subisidiar, reducerea cuantumului amenzii spre minimul legal.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin decizia atacată, Consiliul Concurenţei a stabilit sancţiunea pentru încălcarea prevederilor art. 15 alin. (1) şi (2) teza a II-a din Legea nr. 21/1996 de către societate şi a fost sancţionată cu o amendă de 26.335,247 RON conform art. 50 lit. a) din aceeaşi lege. Reclamanta a mai arătat că, prin decizia atacată, Comisia Consiliului Concurenţei, în art. 1, a stabilit sancţiunea aplicată pentru încălcarea prevederilor art. 15 alin. (1) şi (2) teza a doua din Legea nr. 21/1996. Stabilirea sancţiunii a fost făcută de către Comisia Consiliului Concurenţei conform art. 55 alin. (3) din Legea nr. 21/1996.
Arată că decizia atacată a stabilit sancţiunea fără a exista o decizie de constatare a contravenţiei.
Potrivit art. 55 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 contravenţiile se constată şi se sancţionează de către Consiliul Concurentei în plen, comisii sau prin inspectorii de concurenţă.
Regulamentul privind constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor de către Consiliul Concurentei prevede în art. 12 alin. (3) „Constatarea şi sancţionarea contravenţiilor date în competenţa plenului sau a comisiilor Consiliului Concurenţei se realizează prin decizii”.
Formularea textului legal este clară şi nu lasă loc de interpretare; contravenţia trebuie constatată prin decizie a Consiliului Concurenţei aşa cum cere, în mod imperativ, norma legală. Aplicarea sancţiunii, fără a exista o decizie de constatare a acesteia este nelegală şi atrage nulitatea deciziei de sancţionare.
În opinia reclamantei, decizia de sancţionare este lovită de nulitate absolută întrucât nu este semnată de preşedintele Consiliului Concurenţei.
Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 „Ordinele şi deciziile Consiliului Concurenţei, prin care se dispun măsuri şi se aplică sancţiuni, se semnează de către preşedinte, (...)”. Decizia de sancţionare a reclamantei, chiar dacă este luată de către Comisia Consiliului Concurenţei, trebuia semnată de către Preşedintele Consiliului Concurenţei. Comisia Consiliului Concurenţei (sau plenul, în alte cazuri) reprezintă forma de desfăşurare a activităţii Consiliului Concurenţei în vederea aplicării sancţiunii, deciziile de sancţionare sunt luate prin votul membrilor Comisiei dar sunt emise în numele Consiliului Concurenţei, autoritatea administrativă care are personalitate juridică şi trebuie semnate de către Preşedintele Consiliului Concurenţei, nu numai de membrii Comisiei. Semnarea deciziei de către membri comisiei atestă votul pentru luarea deciziei şi nu suplineşte cerinţa legală de semnare a deciziei de către Preşedintele Consiliului Concurenţei.
Decizia de sancţionare a stabilit amenda la suma de 26.335,147 RON respectiv 0,1% din cifra de afaceri a societăţii pe anul 2005.
Individualizarea cuantumului amenzii s-a făcut ţinând seamă de criteriile stabilite de Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 55 din Legea nr. 21/1996, astfel încât s-a stabilit un nivel de baza minim de 0,2%. S-a reţinut o circumstanţă atenuantă, respectiv contravenientul a colaborat efectiv în cadrul procedurii declanşate de Consiliul Concurenţei. Nivelul legal al amenzii aplicate se încadrează în intervalul 0%- 0,2% şi având în vedere circumstanţa atenuantă s-a aplicat o amendă de 0,1% din cifra de afaceri.
Reclamanta a considerat că, după efectuarea calculelor pentru a stabili cuantumul amenzii, calcul corect, Consiliul Concurenţei trebuia să adapteze cuantumul amenzii în funcţie de criteriile stabilite de art. IV lit. b) din Instrucţiunile menţionate.
Astfel, ţinând cont de calculul matematic şi aplicând criteriile de adaptare prevăzute de lege, solicită reducerea amenzii spre minimul legal, potrivit următoarelor aspecte:
- omisiunea notificării concentrării economice „a fost descoperită” de către Consiliul Concurenţei doar ca urmare a notificării acesteia de către asociaţii implicaţi, nu ca urmare a unei investigaţii sau plângeri adresate Consiliului;
- din această asociere asociaţii nu au obţinut avantaje economice sau financiare, iar impactul asupra mediului concurenţial este nesemnificativ (0,2% pe piaţa relevantă);
- activitatea preconizată pentru noua societate creată (fasonare oţel beton) urma să preia activitatea specifică desfăşurată anterior de reclamantă, care se retrage de pe piaţa respectivă; cifra de afaceri a reclamantei pentru activitatea de fasonare oţel-beton reprezintă doar 1,5% din cifra de afaceri a societăţii.
Încă înainte de aplicarea sancţiunii reclamanta şi-a declarat în mod irevocabil decizia de retragere din societatea nou creată; în prezent a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu acţiunea de încuviinţare a retragerii acesteia din societatea în comun. Pârâtul Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondată a cererii de anulare totală a deciziei nr. 218 din 10 octombrie 2006 şi menţinerea acesteia ca legală şi temeinică precum şi respingerea ca nefondată a cererii de reducere a cuantumului amenzii stabilite prin decizia atacată şi menţinerea sancţiunii aplicate ca legală şi temeinică.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 708 din 7 martie 2007, a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în mod corect Comisia Consiliului Concurenţei a constatat omisiunea notificării prin proces-verbal şi a aplicat amenda contravenţională prin decizie, iar susţinerea reclamantei potrivit căreia decizia de sancţionare trebuia semnată de preşedintele Consiliului Concurenţei este neîntemeiată.
Cu privire la individualizarea sancţiunii instanţa de fond a reţinut că în mod corect au fost avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 21/1996 precum şi cele ale Instrucţiunilor privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute de art. 55 din Legea nr. 21/1996 (devenit art. 50 după republicarea legii).
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC U. SRL, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că motivarea hotărârii instanţei de fond nu reprezintă altceva decât o copiere mecanică a poziţiei intimatului Consiliul Concurenţei exprimată prin întâmpinare. Considerentele hotărârii atacate reprezintă reproducerea fidelă, inclusiv a greşelilor de exprimare (spre exemplu afirmaţia existentei unei „legislaţii secundare” în reglementarea acestui domeniu), din întâmpinarea depusă de intimat.
Astfel, deşi prin decizia atacată la instanţa de fond, Comisia Consiliului Concurenţei în art. 1 a stabilit sancţiunea aplicată societăţii pentru încălcarea prevederilor art. 15 alin. (1) şi (2) teza a doua din Legea nr. 21/1996, iar stabilirea sancţiunii a fost făcută de către Comisia Consiliului Concurenţei conform art. 55 alin. (3) din Legea nr. 21/1996, totuşi instanţa de fond nu a reţinut acest aspect.
Potrivit art. 55 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 contravenţiile se constată şi se sancţionează de către Consiliul Concurenţei în plen, comisii sau prin inspectorii de concurenţă.
Regulamentul privind constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor de către Consiliul Concurenţei aprobat prin Ordinul nr. 197/2004 prevede în art. 12 alin. (3) „Constatarea şi sancţionarea contravenţiilor date în competenţa plenului sau a comisiilor Consiliului Concurenţei se realizează prin decizii”.
În opinia recurentei, formularea textului legal este clară şi nu lasă loc de interpretare; contravenţia trebuie constatată prin decizie a Consiliului Concurenţei aşa cum cere, în mod imperativ, norma legală. Aplicarea sancţiunii, fără a exista o decizie de constatare a acesteia este nelegală şi atrage nulitatea deciziei de sancţionare.
Concluzia instanţei de fond, respectiv legalitatea constatării contravenţiei prin procesul-verbal din 9 noiembrie 2006 şi aplicarea sancţiunii prin decizia 218 din 10 noiembrie 2006 este greşită. Procesul-verbal din 09 noiembrie 2006 nu reprezintă altceva decât un act intern al Consiliului Concurenţei. Acest proces-verbal de constatare a contravenţiei nu i-a fost comunicat niciodată şi nu avea o cale de atac împotriva lui. Modul de întocmire a acestui proces-verbal de constatare nu este prevăzut de lege astfel încât modalitatea clandestină în care a fost constatată contravenţia atrage nulitatea actului şi implicit a deciziei de sancţionare.
Recurenta-reclamantă apreciază că nici celelalte motive invocate în contestaţie nu au fost analizate de către instanţa de fond atât timp cât în considerente se plagiază întâmpinarea intimatului.
Nu s-a reţinut că decizia de sancţionare este lovită de nulitate absolută întrucât nu este semnată de preşedintele Consiliului Concurenţei.
Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 „Ordinele şi deciziile Consiliului Concurenţei, prin care se dispun măsuri şi se aplică sancţiuni, se semnează de către preşedinte, (...)”. Decizia de sancţionare a societăţii, chiar dacă este luată de către Comisia Consiliului Concurenţei, trebuia semnată de către Preşedintele Consiliului Concurenţei. Comisia Consiliului Concurenţei (sau plenul, în alte cazuri) reprezintă forma de desfăşurare a activităţii Consiliului Concurenţei în vederea aplicării sancţiunii, deciziile de sancţionare sunt luate prin votul membrilor Comisiei dar sunt emise în numele Consiliului Concurenţei, autoritatea administrativă care are personalitate juridică şi trebuie semnate de către Preşedintele Consiliului Concurenţei, nu numai de membrii Comisiei. Semnarea deciziei de către membri comisiei atestă votul pentru luarea deciziei şi nu suplineşte cerinţa legală de semnare a deciziei de către Preşedintele Consiliului Concurenţei.
Decizia de sancţionare a stabilit amenda la suma de 26.335,147 RON respectiv 0,1% din cifra de afaceri a societăţii pe anul 2005.
Individualizarea cuantumului amenzii s-a făcut ţinând seamă de criteriile stabilite de Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 55 din Legea nr. 21/1996, astfel încât s-a stabilit un nivel de baza minim de 0,2%. S-a reţinut o circumstanţă atenuantă, respectiv contravenientul a colaborat efectiv în cadrul procedurii declanşate de Consiliul Concurenţei. Nivelul legal al amenzii aplicate se încadrează în intervalul 0%- 0,2% şi având în vedere circumstanţa atenuantă s-a aplicat o amendă de 0,1% din cifra de afaceri.
Recurenta consideră că, după efectuarea calculelor pentru a stabili cuantumul amenzii, calcul corect, Consiliul Concurenţei trebuia să adapteze cuantumul amenzii în funcţie de criteriile stabilite de art. IV lit. b) din Instrucţiunile menţionate.
Astfel, ţinând cont de calculul matematic şi aplicând criteriile de adaptare prevăzute de lege, solicită reducerea amenzii spre minimul legal, potrivit următoarelor aspecte:
- omisiunea notificării concentrării economice „a fost descoperită” de către Consiliul Concurenţei doar ca urmare a notificării acesteia de către asociaţii implicaţi, nu ca urmare a unei investigaţii sau plângeri adresate Consiliului;
- din această asociere asociaţii nu au obţinut avantaje economice sau financiare, iar impactul asupra mediului concurenţial este nesemnificativ (0,2% pe piaţa relevantă);
- activitatea preconizată pentru noua societate creată (fasonare oţel beton) urma să preia activitatea specifică desfăşurată anterior de societate, care se retrage de pe piaţa respectivă; cifra de afaceri a acesteia pentru activitatea de fasonare oţel-beton reprezintă doar 1,5% din cifra de afaceri a societăţii;
Încă înainte de aplicarea sancţiunii recurenta-reclamantă şi-a declarat în mod irevocabil decizia de retragere din societatea nou creată; în prezent a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu acţiunea de încuviinţare a retragerii sale din societatea în comun.
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca legală şi temeinică.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate şi apărările formulate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, Înalta Curte reaminteşte principiul bine-cunoscut potrivit căruia „Specialia generalibus derogant” (normele speciale derogă de la cele generale).
În cauză, Înalta Curte constată că în mod corect, atât autoritatea de concurenţă cât şi instanţa de fond au aplicat dispoziţiile Legii nr. 21/1996 republicată (legea primară) precum şi regulamentele şi instrucţiunile date în executarea acesteia (legislaţia secundară), distincţia dintre cele două categorii de norme având caracter legal (Legea nr. 24/2000 republicată), constituţional şi comunitar, contrar celor susţinute de recurentul-reclamant.
Într-adevăr, O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor constituie legea-cadru în materie, dar dispoziţiile acesteia se aplică doar în măsura în care acestea nu contravin legii speciale.
Astfel, Înalta Curte, având în vedere situaţia de fapt de necontestat (respectiv omisiunea notificării operaţiunii de concentrare economică) precum şi dispoziţiile art. 20 alin. (1), (2), (4) şi (6), cele ale art. 21, ale art. 55 alin. (1), (3) şi (5), ale art. 50 lit. a) şi cele ale art. 12 din Regulamentul privind constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor, constată că actul administrativ atacabil în instanţa de contencios administrativ este tocmai decizia Comisiei Consiliului Concurenţei prin care se aplică amenzi, iar nu procesul-verbal invocat. În plus, aceasta cuprinde şi modul în care cel sancţionat s-a apărat şi mai mult, este actul care se comunică acestuia pentru a-l putea ataca în cazul în care se consideră vătămat.
Totodată, Înalta Curte constată că legea specială nu instituie obligativitatea emiterii a două decizii, dimpotrivă, din coroborarea textelor arătate în cele ce preced rezultă cu certitudine că actul prin care se constată săvârşirea faptei şi prin care se aplică şi sancţiunea este decizia comisiei Consiliului Concurenţei, doar acest act producând efecte juridice.
De asemenea, este de reţinut că atunci când legiuitorul a apreciat necesară semnătura Preşedintelui Consiliului Concurenţei a exprimat expres această cerinţă [art. 20 alin. (6) din lege], or, în cauză nu a instituit o astfel de exigenţă.
Referitor la motivul de recurs conform căruia instanţa de fond nu a analizat motivele acţiunii, Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat în raport cu toate considerentele sentinţei atacate. Totodată se constată că instanţa de fond a realizat o corectă stabilire atât a situaţiei de fapt cât şi a dispoziţiilor legale incidente pricinii, iar faptul că aceasta a reţinut argumentele din întâmpinarea pârâtei nu este de natură a vicia temeinicia şi legalitatea soluţiei pronunţate.
Cu privire la criticile aduse soluţiei instanţei de fond pe aspectul individualizării sancţiunii, Înalta Curte constată că s-au avut în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (2) lit. b), ale art. 14, ale art. 50 lit. a), ale art. 52 şi ale art. 55 din Legea nr. 21/1996 republicată, ale art. 126, art. 127, art. 128 din Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice precum şi cele ale Instrucţiunilor privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 55 din Legea concurenţei nr. 21/1996 (art. 50 din Legea nr. 21/1996 republicată).
De asemenea, în mod corect a reţinut instanţa de fond că autoritatea de concurenţă a avut în vedere gravitatea mică a faptei, încălcarea de durată medie (1-3 luni) precum şi consecinţele asupra concurenţei (pe piaţa relevantă definită cota de piaţă cunoaşte o creştere nesemnificativă de aprox. 0,2%), rezultând un nivel de bază minim reprezentând 0,2% din cifra de afaceri a contravenientului (pct. 10 din decizie). Totodată, s-a avut în vedere, ca circumstanţă atenuantă, faptul că societatea contravenientă a colaborat efectiv în cadrul procedurii declanşate de Consiliul Concurenţei (pct. 1 din decizie). În final, nivelul amenzii a fost stabilit la 0,1% din cifra de afaceri pe anul 2005, cuantum pe care Înalta Curte îl consideră corect stabilit.
Nici faptul că ulterior împlinirii termenului de 30 de zile în care ar fi trebuit notificată realizarea operaţiunii de concentrare economică, recurenta-reclamantă şi-a manifestat intenţia de a se retrage din societatea concentrativă (creată fără îndeplinirea obligaţiei legale de notificare privind realizarea operaţiei de concentrare economică) nu constituie o cauză de înlăturare a caracterului contravenţional al omisiunii notificării şi nici cauză de înlăturare a răspunderii contravenţionale (fapta îmbrăcând forma continuă, epuizându-se doar la momentul notificării operaţiunii de concentrare economică la Consiliul Concurenţei).
Aşadar, Înalta Curte constată că obligaţia legală de notificare nu poate fi anihilată nici de existenţa unei notificări ulterioare termenului legal, nici de aspecte economice ce ţin de realizarea sau nerealizarea profitului, nici de intenţia ulterioară de retragere dintr-o societate concentrativă, omisiunea notificării fiind sancţionată de legiuitor tocmai cu scopul, pe de o parte, de a se preveni încălcarea concurenţei, iar, pe de altă parte, de a obliga societăţile de a adopta o conduită corectă, rapidă şi eficientă, iar nu una caracterizată prin pasivitate, de natură a afecta mediul concurenţial.
Prin urmare, constatând că sentinţa atacată este legală şi temeinică, iar criticile aduse acesteia total nefondate, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC U. SRL - Şelimbăr împotriva sentinţei nr. 708 din 7 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 258/2008. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 2584/2008. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
