ICCJ. Decizia nr. 27/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 27/2008
Dosar nr. 10947/2/2007
Şedinţa publică de la 9 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta O.R.I.E. a chemat în judecată Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale, reprezentând prima de concediu pe anii 2001 şi 2002, în cuantumul actualizat cu rata inflaţiei.
În motivarea acţiunii s-a arătat că, neacordarea acestor drepturi salariale este neîntemeiată, întrucât suspendarea prin acte normative a acordării primelor s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 16, 41 şi 53 din Constituţie, reprezentând o restrângere nejustificată şi discriminatorie a unui drept constituţional fundamental.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1725 din 19 iunie 2007 a admis acţiunea formulată de reclamantă, dispunând obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumelor cuvenite cu titlu de prime de concediu, aferente anilor 2001, 2002 actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, deşi exerciţiul dreptului de a încasa prima de concediu a fost suspendat pentru perioada 2001-2005, această suspendare nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia, în intervalul de timp pentru care a fost suspendat în exerciţiul său.
Împotriva acestei sentinţe considerată netemeinică şi nelegală a declarat recurs Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale, care a susţinut în esenţă că, pentru anii 2001-2003 funcţionarii publici nu au beneficiat de prime ce se acordă cu ocazia plecării în concediu de odihnă, întrucât dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate prin legile bugetare anuale din această perioadă. Aşa fiind, susţine recurenta, greşit instanţa a dispus obligarea ei la plata primelor de concediu prevăzute de art. 34 din Legea nr. 188/1999.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu apărările formulate şi probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:
Este necontestat că, prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001–2006.
Numai că, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că, suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/08.12.1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004), precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2003 şi 2005.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară, pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie golit de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale împotriva sentinţei civile nr. 1725 din 19 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2687/2008. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 28/2008. Contencios. Anulare act... → |
|---|
