ICCJ. Decizia nr. 2922/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2922/2008
Dosar nr. 7330/1/2008
Şedinţa publică din 17 septembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea de şedinţă din 24 iunie 2008 Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea art. 87 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 188/1999 şi ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea art. 33 din HG nr. 341/2007.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 188/1999, a căror neconstituţionalitate se invocă nu au legătură cu cauza, întrucât ele reglementează mobilitatea funcţionarilor publici de execuţie şi a funcţionarilor publici de conducere şi nu a înalţilor funcţionari publici din categoria cărora face parte reclamantul, iar în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 33 din HG nr. 341/2007, s-a constatat că neconstituţionalitatea invocată vizează dispoziţiile unei Hotărâri de Guvern, act exceptat din categoria actelor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind Organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Împotriva acestei încheieri reclamantul G.A. a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul, în motivele de recurs arată că prevederile art. 87 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 188/1999, republicată, privind Statutul funcţionarilor publici încalcă dispoziţiile Constituţiei României, existenţa şi aplicabilitatea normei respective făcând ilegal orice demers juridic realizat în acest temei.
Legea nr. 188/1999, republicată, privind Statutul funcţionarilor publici, prevede că raporturile de serviciu se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condiţiile legii, iar la alin. (2) se precizează că exercitarea raporturilor de serviciu se realizează pe perioadă nedeterminată. În fapt, fiind vorba despre un raport de serviciu, reţinem deocamdată ideea unei manifestări de voinţă bilaterală, fiind necesar acordul (exprimat prin consimţământ), între o persoană fizică (funcţionarul public) şi o autoritate publică (centrală sau locală).
Astfel, introducând în analiză şi alin. (2) art. 18 în care se precizează că persoanele care au promovat concursul naţional pot fi numite în funcţiile publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici, lucrurile se complică. Aceasta întrucât, finalitatea celor două forme de activitate ale factorilor implicaţi (comisia de concurs şi autoritatea publică centrală) este diferită.
Aşadar, printr-o succesiune de artificii, legiuitorul goleşte de valoare concursul naţional, rezultatul obţinut (promovarea) nereprezentând, cum ar fi fost normal un element de imperativitate, ci doar o condiţie. În esenţă, o condiţie obligatorie, dar nu şi suficientă pentru transpunerea în practică a rezultatului pozitiv al concursului.
Deci, pentru numirea într-o funcţie publică din categoria înalţilor funcţionari publici, sunt obligatorii cumulativ condiţiile prevăzute în art. 16, însă emitentul nu este obligat în emiterea actului de numire, chiar dacă acele condiţii nu fost îndeplinite.
Recurentul arată că mobilitatea este, prin natura ei, neconstituţională, aceasta afectând grav dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Constituţia României (dreptul constituţional al oricărui cetăţean român de a-şi alege tipul muncii şi locul prestării acesteia). Ori, mobilitatea este instituţia ce îngrădeşte acest drept constituţional, ea nefiind altceva decât un transfer mascat (dar imperativ).
Fiind una din formele de modificare a raporturilor de serviciu (ca raport între autoritatea publică şi înaltul funcţionar public) mobilitatea este un transfer, noţiunea trece" vizând schimbarea locului de prestare a activităţii. Urmează, logic, consecinţă a mobilităţii, constituirea unui alt raport de serviciu, între înaltul funcţionar public şi autoritatea (instituţia) publică la care "trece". Producând consecinţele transferului, este cert că, în conformitate chiar cu prevederile Legii 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare, transferul se poate realiza exclusiv cu acordul înaltului funcţionar public.
Recurentul mai susţine că nu poate opera caracterul discreţionar - manifestarea unilaterală a voinţei de putere - prin invocarea interesului public. Acest interes public apare ca voinţă arbitrară politico-partinică sau, mai grav, clientelară a emitentului actului prin care se modifică raporturile de serviciu. Fiind un raport de serviciu, este cert că modificarea definitivă a acestuia trebuie să presupună voinţa autorităţii emitente şi a înaltului funcţionar public (deci, un acord de voinţă).
În fine, se apreciază că, textele din Legea 188/1999, cu modificările ulterioare, privitoare la mobilitate, precum şi alte acte normative inferioare, de completare a instituţiei mobilităţii sunt vădit neconstituţionale, şi, deci, ilegale.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat.
În conformitate cu prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Potrivit art. 146 lit. d) teza întâi din Constituţie, instanţa de contencios constituţional "hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile si ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial".
Cu alte cuvinte condiţia de admisibilitate care trebuie îndeplinită pentru ca instanţa să poată sesiza Curtea Constituţională este ca legea, ordonanţa sau dispoziţii din acestea să aibă legătură cu soluţionarea litigiului.
Prin aplicarea procedurii mobilităţii nu se poate aprecia că se încalcă dreptul la muncă. Cu privire la dreptul de alegere al profesiei, consacrat prin Constituţia României, republicată, de asemenea nu se poate susţine o încălcare a acestuia având în vedere că prin aplicarea procedurii mobilităţii, reclamantului nu îi este schimbată profesia, cu atât mai mult cu cât acesta a avut acces la funcţia de înalt funcţionar public, asumându-şi toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate.
Prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, înalţii funcţionari publici sunt supuşi mobilităţii în funcţie şi prezintă disponibilitate la numirile în una din celelalte funcţii, corespunzătoare categoriei. Deci, din momentul în care înaltul funcţionar public îşi asumă această calitate el este obligat la respectarea principiului disponibilităţii. Raţiunea acestui principiu are la bază promovarea cu prioritate a interesului public şi exercitarea atribuţiilor cu eficienţă şi eficacitate.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a constatat că dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999 a căror neconstituţionalitate a fost invocată nu au legătură cu cauza, respingând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 33 din HG nr. 341/2007, Înalta Curte apreciază că şi de această dată instanţa de fond, în mod corect, a respins sesizarea Curţii Constituţionale ca fiind inadmisibilă.
Având în vedere textele de lege menţionate mai sus, se constată cu uşurinţă faptul că excepţia invocată este contrară art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, articolele unei Hotărâri de Guvern neputând constitui obiect al controlului de neconstituţionalitate.
Aşa fiind, se constată că Încheierea pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, faţă de cele ce preced şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de G.A., împotriva Încheierii din 24 iunie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2921/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2938/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
