ICCJ. Decizia nr. 303/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 303/2008
Dosar nr. 527/46/2007
Şedinţa publică de la 25 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantă SC C.D. SRL a solicitat Curţii de Apel Piteşti la data de 25 iunie 2007, anularea deciziei nr. 1 din 22 mai 2007, emisă de pârâta D.G.F.P. Vâlcea, prin care a fost soluţionată contestaţia reclamantei împotriva deciziei de impunere din 07 martie 2007.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a formulat contestaţie împotriva raportului de inspecţie fiscală nr. 52061/2007, a deciziei nr. 119/2007 şi a deciziei de impunere din 07 martie 2007 prin care au fost stabilite în sarcina sa obligaţii fiscale în cuantum de 630.379 RON reprezentând impozit pe profit, TVA, accize C.A.S., etc., precum şi penalităţi şi majorări de întârziere aferente, calculate pentru perioada 11 iunie 2002-24 ianuarie 2007.
Contestaţia sa a fost soluţionată greşit, consideră reclamanta, prin decizia nr. 1/2007, pârâta analizând-o doar în partea privitoare la diminuarea pierderii fiscale pentru anul 2005, trimiţând la A.N.A.F. partea referitoare la decizia de impunere din 07 martie 2007.
Pe fond, reclamanta a arătat că decizia nr. 1/2007 este nelegală, întrucât în speţă sunt deductibile fiscal cheltuielile efectuate cu amortizarea, cu promovarea a 8 bucăţi budane stejar, ca şi cele efectuate cu serviciile de telefonie mobilă şi cheltuielile cu materiile prime.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 63/F-C din 25 iunie 2007 a admis excepţia necompetenţei materiale invocate de pârâta D.G.F.P. Vâlcea. A declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamanta SC C.D. SRL împotriva pârâtei D.G.F.P. Vâlcea în favoarea Tribunalului Vâlcea.
În motivarea soluţiei s-a reţinut că, acţiunea se referă la diminuarea pierderii fiscale pe anul 2005 care are o valoare mai mică de 500.000 RON care atrage competenţa de soluţionare de către Tribunal în conformitate cu dispoziţiile art. 188 alin. (2) C. proc. fisc. şi art. 10 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la 5.000.000.000 ROL se soluţionează în fond, de Tribunalele administrative fiscale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen reclamanta S.C. C.D. SRL, judeţul Vâlcea, fără a încadra criticile formulate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Recurenta susţine că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dreptului său la apărare. Astfel, pentru termenul din 25 iunie 2007 a formulat cerere de amânare a cauzei pentru a-şi angaja apărător, comunicată instanţei prin fax în aceeaşi zi, la ora 11.35. Deşi a încercat şi anterior acestei ore trimiterea faxului ori a unei note telefonice, din motive imputabile instanţei (nefuncţionarea faxului în lipsa tonerului ori faptul că grefierul intrase deja în şedinţa de judecată) acest lucru nu a fost posibil.
Cel de-al doilea motiv de recurs vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Recurenta consideră că cererea de chemare în judecată trebuie soluţionată de către Curtea de Apel Piteşti, care este instanţa competentă material, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată: constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 1/2007 a D.G.F.P. Vâlcea şi faptul că organele fiscale au considerat că suma de 595.955 RON nu este deductibilă fiscal.
Prin întâmpinarea formulată, intimata D.G.F.P. Vâlcea a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
A arătat că recurenta era datoare să depună diligenţele necesare pentru ca o eventuală cerere pentru lipsă de apărare să fie comunicată din timp astfel încât, la termenul fixat, să se afle la dosarul cauzei. Neprocedând corespunzător, aceasta trebuia să-şi asume riscul ca solicitarea sa să nu fie cunoscută de instanţă.
Cât priveşte soluţia pronunţată de Curtea de apel, intimata a susţinut că este legală, în condiţiile în care prin decizia nr. 1 din 22 mai 2007 a fost soluţionată numai contestaţia împotriva neadmiterii ca deductibile a unor cheltuieli. Contestaţia împotriva debitului în valoare de 630.362 RON a fost trimisă, în faza administrativă, spre competentă soluţionare la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor - A.N.A.F., nefiind examinată, prin urmare, în decizia în litigiu, nr. 1/2007.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, precum şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul este nefondat.
Cererea de chemare în judecată formulată de SC C.D. SRL, a fost înregistrată la Curtea de Apel Piteşti la data de 31 mai 2007, reclamanta primind citaţia prin care era încunoştiinţată despre termenul acordat, 25 iunie 2007, în ziua de 08 iunie 2007.
Într-adevăr, reclamanta a formulat o cerere de amânare a judecării cauzei pentru angajarea unui avocat, dar aceasta a fost trimisă prin fax la instanţă în chiar ziua de şedinţă, la ora 13.18.
La dosarul cauzei nu există elemente care să probeze susţinerile recurentei referitoare la impedimentele de natură tehnică ori umană care ar fi făcut ca faxul cuprinzând cererea de amânare să fie recepţionat după terminarea şedinţei de judecată.
În orice caz, Înalta Curte constată că este pertinentă concluzia expusă de intimată în întâmpinare, fiind în spiritul dispoziţiei cuprinse în art. 129 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că recurenta-reclamantă trebuie să-şi asume riscul formulării unei astfel de cereri prin mijloace de transmitere a textului actului şi confirmarea primirii acestuia, în chiar ziua fixată pentru judecarea cererii.
Mai mult, simplul fapt al depunerii la dosar a unei cereri de amânare pentru lipsă de apărare nu atrăgea automat acordarea unui termen, cum prezumă recurenta fără nicio bază, atât timp cât art. 156 alin. (1) C. proc. civ. reclamă dovedirea unor motive temeinice, inexistente în speţă.
Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
Contestaţia formulată de recurenta-reclamantă împotriva deciziei de impunere din 07 martie 2007 a D.G.F.P. Vâlcea a avut două componente: 1. creanţe fiscale în sumă 630.362 RON şi 2. măsura de diminuare a pierderii fiscale în anul 2005, cu suma de 595.955 RON, prin neadmiterea ca deductibile a unor cheltuieli.
Intimata-pârâtă a soluţionat numai a doua parte a contestaţiei, prin decizia nr. 1/2007, trimiţând la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor - A.N.A.F., contestaţia referitoare la debitul în cuantum de 630.362 RON, în temeiul art. 179 lit. c) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., în forma în vigoare la epoca respectivă.
Astfel, prin decizia nr. 1 din 22 mai 2007, care face obiectul acţiunii în contencios administrativ, intimata-pârâtă D.G.F.P. Vâlcea a respins contestaţia societăţii comerciale SC C.D. SRL referitoare la diminuarea pierderii fiscale aferente anului 2005, ca neîntemeiată.
Chiar dacă organul fiscal nu a admis ca fiind deductibile cheltuieli mai mari de 500.000 RON (595.955 RON) nu poate fi acceptată susţinerea recurentei referitoare la incidenţa art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, întrucât acestea nu reprezintă „taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora”, ci constituie, potrivit art. 21 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., modificată şi completată, un element în raport de care se calculează profitul impozabil şi, abia ulterior, după aplicarea cotei de impozitare, potrivit art. 17 din acelaşi cod, se stabileşte impozitul pe profit.
Aşa fiind, rezultă că excepţia de necompetenţă materială a fost corect soluţionată de Curtea de apel, în sensul admiterii, cauza fiind într-adevăr de competenţa Tribunalului Vâlcea.
Înalta Curte va substitui însă considerentul fondului referitor la stabilirea competenţei în funcţie de valoarea sumei considerată nedeductibilă fiscal, indicată eronat ca fiind sub 500.000 RON, cu propria argumentare expusă anterior.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 158 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., se va respinge recursul de faţă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC C.D. SRL cu sediul în localitatea Orleşti, judeţul Vâlcea, împotriva sentinţei nr. 63/F-C din 25 iunie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 300/2008. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 304/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
