ICCJ. Decizia nr. 3014/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3014/2008
Dosar nr. 2699/2/2007
Şedinţa publică din 23 septembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul B.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, obligarea la plata primelor de concediu pentru anii 2004, 2005, 2006 şi a sporului de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu indicele de inflaţia până la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că art. 28 lit. e) din Legea nr. 360/2002, privind statutul poliţistului, instituie dreptul poliţistului la concediul de odihnă, concedii de studiu si învoiri plătite, concedii fără plată, în condiţiile stabilite prin hotărâre de guvern.
S-a mai precizat că în aplicarea acestei prevederi, prin art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003, privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2004, s-a stabilit că la plecarea în concediul de odihnă, poliţistul primeşte o primă de concediu egală cu salariul de bază cuvenit pentru perioada de concediu.
Fiind un drept câştigat, a apreciat reclamantul, derivat dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu poate fi anulată sau suspendată, dispoziţiile legale neconţinând vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia, adică la prelungirea termenului de punere în aplicare.
În atare condiţii, a susţinut reclamantul, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa şi nici nu s-a constatat neconstituţionalitatea textului de lege care conferă dreptul la aceste prime.
S-a mai arătat că o situaţie similară se înregistrează şi privitor la dispoziţiile care instituie dreptul poliţiştilor la sporul de fidelitate, acest drept fiind instituit de prevederile art. 6 din OG nr. 38/2003 care stipulează că pentru activitatea desfăşurată în instituţiile din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, în calitate de militar, poliţist, funcţionar public, se acordă lunar un spor de fidelitate, de până al 20% din salariul de bază, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.
Pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii şi cerere de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, invocând dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 500 /2002.
Chematul în garanţie a formulat de asemenea întâmpinare, invocând în principal excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 2774 din 7 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a cererii de chemare în garanţie, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor în ce priveşte acţiunea şi cererea de chemare în garanţie. Totodată, a fost admisă acţiunea formulată, instanţa dispunând obligarea pârâtului să plătească reclamantului primele de vacanţă pentru anii 2004, 2005 şi 2006 şi sporul de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi cererea de chemare în garanţie, fiind obligat Ministerul Economiei şi Finanţelor să vireze sumele necesare plăţii acestor drepturi băneşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în ce priveşte excepţiile invocate, că potrivit Dispoziţiilor HG nr. 208/2005, bugetul de stat este gestionat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, astfel încât, în ipoteza admiterii acţiunii, această instituţie trebuie să vireze M.A.I. sumele necesare efectuării acestor plăţi.
În atare condiţii, a apreciat prima instanţă, excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, în cadrul cererii de chemare în garanţie, precum şi inadmisibilităţii cererii sunt neîntemeiate.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că aplicarea art. 37 alin. (1) teza I din OG nr. 38/2003, aprobată prin Legea nr. 353/2003 şi a art. 6 din acelaşi act normativ a fost suspendată succesiv, însă măsura suspendării nu poate avea ca efect decât amânarea punerii în aplicare a dispoziţiilor legale, deoarece suspendarea nu echivalează cu abrogarea pe termen limitat a legii.
Astfel, a constat judecătorul fondului, odată cu expirarea duratei de suspendare a aplecării prevederilor legale, obligaţia corelativă dreptului consfinţit prin lege devine executorie.
Totodată, prima instanţă a apreciat fondată cererea de chemare în garanţie, reţinând că potrivit art. 4 din Legea nr. 500/2002, angajarea cheltuielilor din bugetul M.A.I. se face numai în limita creditelor bugetare aprobate, orice utilizare a creditelor în alte scopuri atrăgând răspunderea celor vinovaţi, în condiţiile art. 72 din acelaşi act normativ.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Ministerul Economiei şi Finanţelor, criticând soluţia pronunţată pentru netemeinicie şi nelegalitate, reiterând excepţiile inadmisibilitătii cererii de chemare în garanţie şi a lipsei calităţii procesuale pasive.
Opinează recurentul că în raport cu obiectul acţiunii, acordarea de drepturi salariale, cererea de chemare în garanţie este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât, în raport cu prevederile art. 1 şi art. 2 din OG nr. 22/2002, obligaţiile de plată ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, stabilite prin titlu executoriu, se realizează din sumele aprobate prin bugetul acestei autorităţi, fără legătură cu competenţele Ministerului Economiei şi Finanţelor în materie de buget.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, recurentul apreciază că în cauza de faţă nu există identitate între persoana chemată în garanţie şi persoana celui împotriva căruia s-a îndreptat intimatul-pârât.
Se mai arată prin motivele de recurs că intimatul-pârât Ministerul Internelor şi Reformei Administrative are calitatea de ordonator principal de credite, iar, în conformitate cu prevederile art. 21 din Legea nr. 500/2000, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare.
Aşadar, apreciază recurentul, este lipsit de relevanţă faptul că Ministerul Economiei şi Finanţelor elaborează proiectul bugetului de stat, atâta vreme cât acesta se elaborează pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite şi a proiectelor bugetelor locale.
Pe fond, recurenta susţine că soluţia de admitere a cererii de chemare în garanţie este nelegală, întrucât dispoziţiile referitoare la primele de vacanţă au fost suspendate prin legea bugetului de stat, astfel încât, aceste dispoziţii nu îşi produc efectele pe perioada suspendării.
Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, analizând motivele invocate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, constatată fondat recursul declarat pentru considerentele ce urmează:
Instanţa de fond, in mod greşit, a admis cererea de chemare de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, formulată de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
Potrivit prevederilor art. 60 alin. (1) din C. proc. civ. „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire".
Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanţie, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi autoritatea pârâtă nu există un raport juridic obligational, atribuţiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei şi Finanţelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, neputând constitui fundamentul unui atare raport.
Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menţionat, „Ordonatorii principali de credite (cum este şi autoritatea pârâtă) au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei şi Finanţelor propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „Ministerul Economiei şi Finanţelor examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. In caz de divergenţă hotărăşte Guvernul".
Atribuţiile Ministerului Economiei şi Finanţelor în elaborarea şi gestionarea bugetului de stat nu justifică obligarea instituţiei la plata unor drepturi salariale către angajaţi ai altui minister-ordonator principal de credite, raporturile de muncă existând exclusiv între reclamant şi ministerul pârât.
Pentru motivele arătate, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va fi admis recursul şi modificată sentinţa atacată, în parte, în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative faţă de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, ca fiind temeinice şi legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 2774 din 7 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor. Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3013/2008. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 3031/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
