ICCJ. Decizia nr. 3747/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3747/2008
Dosar nr. 3824/2/2007
Şedinţa publică din 29 octombrie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti reclamanţii G.A., P.A., A.V., A.C., P.P. şi P.G. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii M.I.R.A. şi I.G.P.R. obligarea, în solidar, a acestora la plata drepturilor salariale reprezentând prime de concediu pentru anii 2003 - 2006 şi a sporului de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pentru anul 2005, actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au îndeplinit funcţia de poliţişti, având calitatea de funcţionari publici civili cu statut special, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, ofiţer în cadrul M.I.R.A. din anul 1998, iar potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003, privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor au dreptul la plecarea în concediul de odihnă la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Contrar acestor dispoziţii legale, reclamanţii au arătat că în perioada 2003 - 2004 nu au beneficiat de plata acestor drepturi, întrucât printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestora, deşi acest drept subzistă şi în prezent, textul care îl prevede nefiind abrogat.
Reclamanţii au mai arătat faptul că nu li sau acordat în anul 2005 drepturile salariale reprezentând sporul de fidelitate, prevăzut de dispoziţiile art. 6 din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, cu modificările şi completările ulterioare.
Pârâtul M.I.R.A. a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a M.E.F., solicitând respingerea cererii formulate de reclamant ca neîntemeiată, iar în ipoteza admiterii acţiunii, obligarea chematului în garanţie la virarea sumelor necesare efectuării acestor plăţi.
M.E.F. a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie, invocând excepţia inadmisibilităţii cererii şi a lipsei calităţii procesuale pasive.
Pârâtul I.G.P.R., prin întâmpinare a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 353 din 6 februarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamanţilor, a obligat pârâţii la plata către reclamanţi a drepturilor băneşti reprezentând prima de concediu pentru perioada 2003 - 2006 şi a sporului de fidelitate pentru anul 2006, corespunzător perioadei efectiv lucrate actualizate la data plăţii şi, totodată a admis cererea de chemare în garanţie.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (2) teza întâi din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor „la plecarea în concediul de odihnă, poliţistul primeşte o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Potrivit dispoziţiilor art. 6 din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, cu modificările şi completările ulterioare „pentru activitatea desfăşurată în instituţiile din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, în calitate de militar, poliţist, funcţionar public şi personal contractual, poliţiştilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul M.I.R.A., împotriva M.E.F., instanţa de fond a reţinut că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., având în vedere şi atribuţiile de gestionare a bugetului de stat în conformitate cu dispoziţiile HG nr. 208/2005, astfel că a admis-o.
Împotriva acestei hotărâri M.E.F. şi M.I.R.A.e au declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
M.E.F. critică hotărârea instanţei de fond şi susţine că prevederile art. 3 alin. (1) din OUG nr. 33/2001, art. 32 din Legea nr. 744/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001 legea bugetului de stat pe anul 2002 au modificat art. 3 alin. (2) din OUG nr. 33/2001 şi au suspendat acordarea acestui drept până la data de 31 decembrie 2002.
Prin art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002 legea bugetului de stat pe anul 2003 a fost suspendată acordarea primelor de concediu până la data de 31 decembrie 2003, iar prin art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003 legea bugetului de stat pe anul 2004 a fost suspendată acordarea dreptului până la data de 31 decembrie 2004.
Prin art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 a bugetului de stat pe anul 2005 a fost suspendată acordarea dreptului până la data de 31 decembrie 2005.
Astfel, acordarea primei de concediu a fost suspendată succesiv în perioada 2001 - 2005 prin acte normative care au fost emise cu respectarea normelor de tehnică legislativă.
Precizează, de asemenea, că M.E.F. îi revine obligaţia de a se încadra în cheltuielile stabilite de către legiuitor, plata primelor de concediu apare ca fiind nelegală şi imposibil de efectuat, întrucât, ca urmare a suspendării aplicării dispoziţiilor legale referitoare la acordarea acestora pentru perioada 2001 - 2006 nu au fost şi nu sunt prevăzute sumele necesare plăţii acestor prime.
Se apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, instanţa de fond neavând în vedere prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare, care stabilesc, pe de o parte că, nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii, iar pe de altă parte, nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.
Drepturile solicitate sunt prevăzute de OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, în prezent modificată şi completată, act normativ care deşi a fost publicat în Monitorul Oficial la data de 2 februarie 2003. a intrat în vigoare numai la data de 1 ianuarie 2004, aşa cum a fost statuat în art. 60.
În această situaţie, având în vedere principiul neretroactivităţii legii, cererea intimaţilor - reclamanţi privind plata primei de concediu pentru anul 2003 este neîntemeiată, deoarece anterior datei de 1 ianuarie 2004 nu au existat prevederi legale care să statueze acordarea acestui drept poliţiştilor.
Se mai susţine că instanţa de fond nu a luat în considerare aspectele prezentate de M.I.R.A. în ceea ce priveşte data la care au intrat în vigoare prevederile art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003, privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor şi nici nu a cercetat dispoziţiile cuprinse în Legea bugetului de stat pe anul 2004, care, la art. 9 alin. (7), dispune suspendarea acordării dreptului în discuţie până Ia data de 31 decembrie 2004, începând, evident, cu data de 1 ianuarie 2004 şi nicidecum cu data de 1 ianuarie 2003.
M.I.R.A. arată că drepturile solicitate sunt prevăzute de OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, în prezent modificată şi completată, act normativ care deşi a fost publicat în Monitorul Oficial la 2 februarie 2003, a intrat în vigoare numai la data de 1 aprilie 2004, aşa cum a fost statuat în art. 60.
În această situaţie, având în vedere principiul neretroactivităţii legii, cererea intimaţilor - reclamanţi privind plata primei de concediu pentru anul 2003 şi hotărârea recurată sunt neîntemeiate, deoarece anterior datei de 1 aprilie 2004 nu au existat prevederi legale care să statueze acordarea acestui drept poliţiştilor.
De asemenea, solicită să se constate că instanţa de fond nu a luat în considerare aspectele prezentate de M.I.R.A. în apărările formulate în cauză, în termen legal, în ceea ce priveşte data are au intrat în vigoare prevederile art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, în prezent modificată şi completată – 1 ianuarie 2004 şi nici nu a cercetat dispoziţiile cuprinse în Legea bugetului de stat pe anul 2004 nr. 507/2003, care, la art. 9 alin. (7), dispune suspendarea acordării dreptului în discuţie până la data de 31 decembrie 2004, începând, evident, cu data de 1 ianuarie 2004 şi nicidecum cu data de 1 ianuarie 2003.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de M.E.F. este fondat iar cel declarat de M.I.R.A. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Înalta Curte constată că cererea de chemare în garanţie a M.E.F. în mod greşit a fost admisă de către instanţa de fond.
Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire".
Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanţie şi autorităţile pârâte nu există un raport juridic obligaţional, atribuţiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina M.E.F. de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.
Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menţionat, „Ordonatorii principali de credite (cum sunt şi autorităţile pârâte - n.r.) au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la M.E.F. propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „M.E.F. examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz de divergenţă hotărăşte Guvernul".
Astfel fiind, Înalta Curte va admite recursul formulat de M.E.F. şi pe cale de consecinţă va respinge cererea de chemare în garanţie a acestuia.
Înalta Curte va respinge recursul declarat de M.I.R.A. şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
De asemenea, conform art. 6 din acest act normativ poliţiştilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nicio dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
În consecinţă, pentru considerentele reţinute şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul declarat de M.E.F., va modifica sentinţa atacată în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie a acestuia, va respinge recursul declarat de M.I.R.A. ca nefondat, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.E.F. împotriva sentinţei civile nr. 353 din 6 februarie 2008 a Curţi de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, sentinţa atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie a acestuia.
Respinge recursul declarat de M.I.R.A. împotriva aceleiaşi sentinţe ca nefondat.
Menţine celelalte dispoziţie ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3732/2008. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 705/2008. Contencios. Anulare act... → |
|---|
