ICCJ. Decizia nr. 4215/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4215/2008
Dosar nr. 4375/2/200.
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3151 din 4 decembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de A.I., în contradictoriu cu Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la restituirea sumelor achitate în perioada iunie 2004 - iunie 2007 pentru asigurarea de viaţă şi asigurarea de bunuri, actualizate cu indicele de inflaţie până la data efectuării plăţilor, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, în raport cu dispoziţiile art. 28 alin. (1) lit. m) şi art. 81 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, precum şi cu cele ale Legii nr. 80/1995, poliţiştii beneficiază de dreptul la asigurare de viaţă, bunuri şi sănătate în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului, iar, întrucât un asemenea act nu a fost adoptat de Executiv, sunt aplicabile dispoziţiile cuprinse în Statutul cadrelor militare, care, la rândul său, nu prevede un asemenea drept, astfel că, la data formulării acţiunii nu există cadrul legal care să permită acordarea contravalorii contractelor de asigurare încheiate de reclamant.
A reţinut instanţa că Guvernul are obligaţia de a emite actul administrativ care să reglementeze condiţiile în care exerciţiul acestui drept să devină efectiv, însă autorităţile publice chemate în judecată nu se pot substitui obligaţiilor ce cad în sarcina Guvernului.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul A.I., invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În cadrul unui prim motiv de recurs, circumscris prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamantul susţine că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel este nelegală şi netemeinică întrucât instanţa nu a arătat motivele de fapt şi de drept care au stat la baza înlăturării cererilor formulate de reclamant, nu a luat în considerare şi nu a făcut referire, pe de o parte, la adresele Corpului Naţional al Poliţiştilor din 30 septembrie 2004, respectiv nr. 2156089 din 4 octombrie 2006 şi nr. 2125453 din 26 aprilie 2007, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile din actele normative invocate în cererea de chemare în judecată [art. 14 alin. (1) pct. 6 lit. c) din OUG nr. 63/2003; art. 4 alin. (1) şi alin. (2) lit. a), art. 34, art. 37 din regulamentul aprobat prin HG nr. 50/2005, art. 3 alin. (1) lit. c) pct. 1 şi art. 6 din OUG nr. 3 0/2007)].
Totodată, recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond, cu încălcarea rolului activ ce îi revine, nu s-a pronunţat asupra susţinerilor sale referitoare la faptul că pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative nu şi-a îndeplinit obligaţia ce îi revenea de a iniţia proiectul de hotărâre a Guvernului în domeniul asigurărilor de viaţă şi de sănătate ale poliţiştilor. Sub acelaşi aspect, recurentul-reclamant critică sentinţa atacată şi pentru că instanţa nu s-a pronunţat şi nu a făcut referire la actele depuse la termenul de judecată din 27 noiembrie 2007 din care reieşea că Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual a făcut nenumărate demersuri pe lângă Ministerul Internelor şi Reformei Administrative în vederea acestei iniţiative.
În cadrul unui al doilea motiv de recurs, circumscris prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, prin interpretarea greşită a legii, întrucât a reţinut că nici cadrele militare nu au dreptul la asigurări de viaţă, în pofida dispoziţiilor Legii nr. 15/1998 şi ale Legii nr. 95/2006, iar pe de altă parte, a reţinut că poliţiştilor li se aplică prevederile Legii nr. 80/1995, în condiţiile în care aceştia nu mai sunt cadre militare, ci sunt funcţionari publici cu statut special.
Mai susţine recurentul-reclamant că privarea sa de acordarea drepturilor solicitate prin acţiune este rezultatul unei incertitudini legislative, administrative sau jurisdicţionale, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. (Broniowski împotriva Poloniei).
Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Internelor şi Reformei Administrative solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
În cauză a depus întâmpinare şi intimata-pârâtă Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în susţinerea căreia se arată că direcţia nu poate fi obligată la plata contravalorii poliţelor de asigurare de viaţă şi de bunuri, în condiţiile absenţei cadrului de reglementare necesar şi complet, în privinţa căruia competenţa aparţine Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, conform prevederilor art. 3 alin. (1) lit. c) pct. 1 din OUG nr. 30/2007 şi ale art. 4 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin HG nr. 50/2005.
Conform prevederilor art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte se pronunţă mai întâi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de intimata-pârâtă Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti.
Înalta Curte, analizând motivele invocate de intimata-pârâtă Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, reţine că este neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a direcţiei, întrucât prin acţiune reclamantul solicită acordarea unor drepturi ce derivă din raportul său de serviciu, care este încheiat cu direcţia, iar nu cu Ministerul Internelor şi Reformei Administrative. Este adevărat că, în raport cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. c) pct. 1 din OUG nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi ale art. 4 alin. (2) lit. a) Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, aprobat prin HG nr. 50/2005, republicată (în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată; în prezent abrogată prin HG nr. 1226/2007), ministerul are iniţiativa de a elabora şi de a supune Guvernului spre adoptare proiecte de acte normative în domeniul său de competenţă, însă drepturile solicitate prin acţiune, aşa cum am arătat, derivă din raportul juridic al reclamantului cu Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, astfel că această instituţie are calitate procesuală pasivă.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., precum şi cu normele de drept incidente, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
În esenţă, problema de drept dedusă judecăţii vizează acordarea dreptului prevăzut de art. 28 lit. m) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, conform căruia „poliţistul are dreptul la [...] asigurarea despăgubirilor de viaţă, sănătate şi bunuri, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului".
Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, atâta timp cât, la data introducerii cererii de chemare în judecată, nu era adoptat cadrul legal care să asigure exerciţiul efectiv şi realizarea în concret a dreptului poliţistului prevăzut de art. 28 lit. m) din Legea nr. 360/2002, întrucât nu era adoptată hotărârea Guvernului care să reglementeze asigurarea despăgubirilor de viaţă, sănătate şi bunuri ale poliţiştilor. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că a fost adoptată HG nr. 1083/2008 privind asigurarea despăgubirilor de viaţă, sănătate şi bunuri ale poliţiştilor, publicată în M. Of., Partea I, nr. 657 din 18 septembrie 2008, act normativ care va intra în vigoare la data de 1 ianuarie 2009.
Este neîntemeiată şi nu poate fi primită critica din recurs referitoare la nemotivarea hotărârii recurate şi la faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor probelor administrate şi nu a făcut referire la toate dispoziţiile invocate de reclamant. În acest sens, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv. Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual fiecărei susţineri formulate de reclamant, să analizeze fiecare dintre dispoziţiile invocate de părţi ori să îşi exprime convingerea în concret cu privire la fiecare dintre înscrisurile depuse în probaţiune, întrucât susţinerile părţilor şi mijloacele de probă administrate pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, iar hotărârea pronunţată trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată, cerinţă îndeplinită în cauză.
Conform principiului disponibilităţii, instanţa s-a pronunţat asupra obiectului acţiunii referitor la obligarea pârâţilor la plata contravalorii poliţelor de asigurare încheiate de reclamant, constatând întemeiat absenţa cadrului legal necesar şi complet care să asigure exerciţiul efectiv al dreptului prevăzut de art. 28 lit. m) din Legea nr. 360/2002. Astfel, instanţa nu a fost învestită cu o acţiune având ca obiect refuzul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative de a iniţia un proiect de hotărâre a Guvernului cu un anumit conţinut. De altfel, chiar în ipoteza în care ministerul şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a elabora şi iniţia proiectul de hotărâre a Guvernului, eventuala vătămare a drepturilor ori intereselor legitime ale reclamantului ar fi fost înlăturată numai prin adoptarea actului administrativ cu caracter normativ, iar nu doar prin faptul elaborării şi iniţierii proiectului. În practica Înaltei Curţi, s-a reţinut că este inadmisibilă, în condiţiile Legii contenciosului administrativ, cererea de chemare în judecată prin care se solicită obligarea Guvernului să emită un act normativ cu conţinut special (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1257 din 28 februarie 2007, publicată în Jurisprudenţa pe anul 2007, Semestrul I). Sub acest aspect, în mod corect instanţa de fond a apreciat susţinerile reclamantului ca argument în sprijinul cererii de chemare în judecată şi asupra cărora s-a pronunţat implicit prin constatarea absenţei cadrului de reglementare subsecvent Legii nr. 360/2002 şi prin aprecierea corectă că autorităţile pârâte nu se pot substitui obligaţiilor ce revin Guvernului.
Înalta Curte mai reţine că întemeiat a reţinut instanţa, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 28 alin. (1) lit. m) şi art. 81 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 80/1995, că poliţiştii beneficiază de dreptul la asigurare de viaţă, bunuri şi sănătate în condiţiile stabilite prin hotărârea Guvernului, iar, în absenţa acesteia, în raport cu dispoziţiile cuprinse în Statutul cadrelor militare care nu prevede un asemenea drept. Sub acest aspect nu pot fi primite criticile din recurs referitoare la incidenţa prevederilor Legii nr. 15/1998 care reglementează asigurările facultative de bunuri, persoane şi răspundere civilă în Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerul Justiţiei, Direcţia Generală a Penitenciarelor şi nici cele ale Legii nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, care nu conţin reglementări în privinţa dreptului prevăzut în beneficiul poliţistului prin art. 28 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 360/2002.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că nu există motive de casare sau de modificare a sentinţei fondului, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori art. 304 pct. 7 şi 9 sau art. 3041 C. proc. civ., astfel încât va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.I. împotriva sentinţei civile nr. 3151 din 4 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4210/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4218/2008. Contencios → |
|---|
