ICCJ. Decizia nr. 4758/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4758/2008
Dosar nr. 412/85/200.
Şedinţa publică din 16 decembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 108 din 4 iunie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, a fost admisă acţiunea formulată de SC B.P. SNC TALMACIU judeţul Sibiu, în contradictoriu cu pârâta C.A.O.P.A.A. („Comisia") şi având ca obiect: anularea deciziei nr. 540 din 17 decembrie 2007 emisă de pârâtă, act prin care a fost respinsă contestaţia reclamantei la Decizia nr. 429 din 21 septembrie 2007 a aceleiaşi pârâte.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în fapt că: reclamanta era posesoarea unei autorizaţii de antrepozit fiscal emisă la 19 decembrie 2006 pentru activitatea de producţie ţuică şi rachiuri de fructe, cu o garanţie iniţială de 146 Euro stabilită conform legii; că, ulterior, prin Decizia nr. 429 din 21 septembrie 2007, pârâta a revocat autorizaţia reclamantei, pe motiv că nu a achitat garanţia de 307 Euro ca fiind noul nivel legal ale acesteia .
În drept, instanţa reţinut că, potrivit dispoziţiilor Codului fiscal, activitatea de antrepozit fiscal este supusă obligaţiei de plată a unei garanţii stabilite de autoritate pe baza datelor transmise de solicitant, dar cuantumul acesteia trebuie notificat apoi antrepozitarului, conform dispoziţiilor pct. 20 din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 44/2004.
În speţă, însă, instanţa a constatat că autoritatea nu i-a notificat reclamantei noul nivel al garanţiei; astfel încât reclamanta nu are nici o culpă, iar revocarea autorizaţiei sale s-a făcut nelegal.
Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen recursul de faţă Comisia, prin mandatarul său D.G.F.P. Sibiu, cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru.
În drept, recurenta invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că sentinţa a fost dată cu aplicarea greşită a art. 173 şi art. 189 Cod fiscal şi a pct. 42, 9 şi 20 din Normele aprobate prin HG nr. 44/2004, astfel cum a fost modificată prin HG nr. 1861/2006, precum şi a dispoziţiilor HG nr. 1579/2007.
În fapt, arată recurenta: că, începând cu data de 1 ianuarie 2007, reclamanta-antrepozitar avea dreptul ca, pe lângă „producerea de ţuică şi rachiuri de fructe destinate comercializării" – activitatea pentru care plătise garanţia de 146 Euro – să desfăşoare şi activitatea de „prestare servicii către populaţie"; că antrepozitarul a fost înştiinţat de această posibilitate şi, ca urmare, şi-a calculat garanţia corespunzătoare noii activităţi la 161 Euro şi a comunicat organului fiscal programul pentru noua activitate şi cuantumul garanţiei suplimentare, prin adresa nr. 6864 din 11 aprilie 2007, dar apoi nu a achitat-o, încălcând astfel dispoziţiile art. 183 lit. a) şi b) Cod Fiscal (Legea nr. 571/2003); că sancţiunea revocării autorizaţiei a fost legal aplicată, în aceste împrejurări de fapt, temeiul legal fiind dispoziţiile nr. 189 Cod Fiscal şi pct. 20 alin. (16)-(18) din Normele aprobate prin HG nr. 44/2004, modificate.
În ceea ce priveşte motivarea instanţei că autoritatea nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de notificare a antrepozitarului, recurenta arată că această obligaţie, instituită prin HG nr. 1579/2007, a intrat în vigoare abia la data de 1 ianuarie 2008, astfel încât instanţa a aplicat în mod greşit, retroactiv, norme care nu erau în vigoare.
Recursul se fondează , sentinţa urmând a fi modificată în tot, iar în fond respinsă acţiunea ca neîntemeiată, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi pentru următoarele considerente:
I În fapt:
1.Reclamanta a primit autorizaţia de antrepozit fiscal din 4 noiembrie 2005 pentru un „antrepozit fiscal de producţie" şi pentru desfăşurarea activităţii de „producţie ţuică şi rachiuri de fructe destinate comercializării". Autorizaţia îi dădea dreptul reclamantei să primească, să producă, să transforme, să deţină şi să expedieze , după caz, produsele accizabile „ţuică şi rachiuri de fructe".
Pentru această autorizaţie reclamanta a achitat garanţia de 533 lei, echivalentul sumei de 149 Euro, la 14 decembrie 2005.
2.La 19 decembrie 2006, Comisia pentru autorizarea antrepozitelor fiscale şi a importatorilor de produse accizabile supuse marcării („Comisia") a emis o nouă autorizaţie cu aceleaşi date, valabilă de la 1 ianuarie 2007 stabilind în conţinutul ei şi nivelul garanţiei la 146 Euro.
3.La 29 decembrie 2006 a intrat în vigoare HG nr. 1861/2006 care modifica dispoziţiile HG nr. 44/2004 de aprobare a Normelor de aplicare a Codului fiscal (aprobat prin Legea nr. 571/2003).
Potrivit dispoziţiilor pct. 7 din HG nr. 1861/2006, punctul 42 din Norme, referitor la art. 173 „Alcool etilic" Cod Fiscal, era modificat şi instituia la alineatul 1 dreptul gospodăriei individuale de a produce pentru consum propriu, din propria recoltă de fructe şi struguri, ţuică şi rachiuri din fructe, condiţionat de deţinerea în proprietate de alambicuri corespunzătoare condiţiilor tehnice minimale stabilite de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale .
În situaţia în care gospodăria individuală nu deţinea alambicuri, art. 42 alin. (9) prevedea că producţia de ţuică şi rachiu poate fi realizată în sistem de prestări de servicii numai în antrepozite fiscale autorizate pentru producţia de ţuică şi rachiuri.
4.Ca urmare a introducerii acestei norme noi, D.G.F.P. Sibiu, A.M.A.V.S. a înştiinţat reclamanta că numai antrepozitarul fiscal autorizat pentru producţia de ţuică şi rachiu va putea realiza producţia acestora pentru gospodăriile care nu deţin alambicuri, în sistem de prestări de servicii, prin adresa nr. 555 din 15 ianuarie 2007.
5.Prin adresa nr. 718 din 16 ianuarie 2007, A.M.A.V.S. i-a notificat reclamantei obligaţia de a depune programul de activitate privind producerea de ţuică şi rachiuri din fructe în regim de prestări de servicii pentru anul 2007.
6.Cu adresa nr. 6864 din 11 aprilie 2007, reclamanta a răspuns notificării, comunicând programul de activitate estimativ pentru anul 2007 şi garanţia calculată de ea, de 640 lei, echivalentul a 161 Euro.
7.Prin Decizia nr. 429 din 21 septembrie 2007 a D.G.F.P., A.M.A.V.S. Sibiu a fost revocată autorizaţia reclamantei pentru încălcarea dispoziţiilor art. 183 lit. a) şi e) Cod Fiscal şi a dispoziţiilor pct. 20 şi 61 din Normele de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004, astfel cum au fost modificate prin HG nr. 1861/2006.
8.La 29 octombrie 2007, reclamanta a solicitat Comisiei modificarea autorizaţiei sale în sensul de a prevedea „producţie ţuica şi rachiu din fructe în regim de prestări de servicii", cu motivarea că societatea reclamantă desfăşoară numai activitate de „prestări servicii", ţuica şi rachiul produse nefiind comercializate de ea, astfel cum prevede în mod greşit autorizaţia ei.
9.La aceeaşi dată, societatea reclamantă formulează şi contestaţia la Decizia de revocare a autorizaţiei, fundamentată pe trei argumente, dintre care două de ordin formal: că Decizia , ca act administrativ fiscal, conform art. 41 C. proCod Fiscal, nu conţine elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 43 din acelaşi cod; că Decizia a revocat autorizaţia fără a avea la bază un control prealabil şi un act constatator.
În fond, contestatoarea susţine că nu există motive de revocare a autorizaţiei sale, întrucât a produs ţuică şi rachiu numai în regim de prestări servicii cu respectarea tuturor condiţiilor antrepozitului fiscal, inclusiv achitarea accizelor de la 1 ianuarie 2007 şi constituirea garanţiei legale, cu chitanţa nr. 4082440 din 14 decembrie 2005.
10.La 31 octombrie 2007 reclamanta comunică din nou Comisiei că datorează o garanţie de 308 Euro, cu precizarea că avea deja constituită o garanţie de 535 lei, echivalentul a 146 Euro.
11.La 7 noiembrie 2007, reclamanta îi notifică aceleiaşi Comisii că nu a cerut niciodată o autorizaţie pentru producţia de alcool pentru comercializare, ci doar pentru prestarea de servicii constând în: prelucrarea de fructe de la clienţi şi predarea produsului finit către aceştia.
12.În fine, la 17 decembrie 2007 Comisia respinge contestaţia prin Decizia nr. 540.
II Pe baza acestei situaţii de fapt, se impun câteva constatări, esenţiale în determinarea legalităţii şi temeiniciei actului administrativ atacat şi pe care instanţa de fond le-a eludat: societatea reclamantă a primit o autorizaţie de antrepozit fiscal pentru producţia de ţuică şi rachiuri din fructe pe care a folosit-o ca atare şi nu a contestat-o decât după revocarea ei; garanţia iniţială pentru acest tip de activitate fusese plătită, dar, odată cu modificarea Normelor, pentru activitatea de „prestări servicii", pe care numai antrepozitarul autorizat pentru producţie o putea exercita, era obligatorie plata unei diferenţe de garanţie, aferentă acestei noi activităţi; autoritatea i-a notificat obligaţia de plată antrepozitarei prin adresele nr. 554 din 15 ianuarie 2007 şi nr. 718 din 16 ianuarie 2007 (aflate în dosarul de fond); reclamanta ştia că are obligaţia de a depune o diferenţă de garanţie de 161 Euro, pentru că ea însăşi a calculat-o şi a comunicat-o autorităţii în aprilie 2007, dar ulterior nu a achitat-o.
În conţinutul acţiunii, reclamanta şi-a modificat în mod esenţial apărarea din contestaţia administrativă şi a pretins, în principal, că a desfăşurat dintotdeauna o singură activitate, aceea de „prestări de servicii" şi că nu a cerut niciodată o autorizaţie pentru „producţie", astfel încât, implicit, pe baza acestui raţionament, nu datorează decât o garanţie, cea achitată deja în anul 2005, în cuantum de 149 Euro. În subsidiar, însă, reclamanta a sugerat că, şi în ipoteza în care ar datora o garanţie suplimentară ori o diferenţă, nu a achitat-o din culpa autorităţii, constând în necomunicarea cuantumului modificat. În fine, a arătat că pct. 61 din Normele aprobate prin HG nr. 44/2004 nu-i sunt aplicabile, întrucât obligaţia comunicării informaţiilor, instituită de text se aplică numai antrepozitarilor cu autorizaţii emise anterior datei de 31 decembrie 2006, iar autorizaţia sa era valabilă de la 1 ianuarie 2007.
Instanţa de fond a admis acţiunea pe baza susţinerilor din acest subsidiar, constatând că autoritatea este în culpă pentru necomunicarea cuantumului garanţiei sau diferenţei de garanţie.
III În drept, Curtea de faţă constată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codului fiscal Titlul VII „Accize şi alte taxe speciale", Capitolul I „Accize armonizate" Secţiunea a IV-a „Regimul de antrepozitare", art. 183, art. 185 şi Secţiunea a VI-a „Obligaţiile plătitorului de accize" art.198, precum şi cele ale Normelor de aplicare a Codului fiscal, astfel cum au fost aprobate prin HG nr. 44/2004 şi modificate prin HG nr. 1861/2006.
Astfel, potrivit pct. 20 alin. (18) din Norme (aşa cum fusese el modificat prin HG nr. 1861/2006):
„În cazul antrepozitarilor autorizaţi, nivelul garanţiei se analizează semestrial de către organul fiscal teritorial, în vederea actualizării în funcţie de schimbările intervenite în volumul afacerii, în activitatea antrepozitarului sau în nivelul accizei datorate. În acest sens, antrepozitarul autorizat trebuie sa depună semestrial, pana la data de 10 a lunii imediat următoare semestrului, la autoritatea fiscală teritorială, o declaraţie privind informaţiile necesare analizei. Cuantumul garanţiei stabilit prin actualizare se va comunica antrepozitarului autorizat prin decizie emisă de organul fiscal teritorial, care va face parte integrantă din autorizaţia de antrepozit fiscal".
Deci, obligaţia autorităţii de a comunica prin decizie antrepozitarului cuantumul garanţiei actualizate este consecutivă obligaţiei antrepozitarului de a depune la autoritatea fiscală teritorială declaraţia conţinând informaţiile necesare analizei.
În speţă, însă, reclamanta-antrepozitar şi-a îndeplinit această obligaţie abia la 11 aprilie 2007, deşi fusese înştiinţată de schimbarea intervenită prin HG nr. 1861/2006 (29 decembrie 2006) şi de obligaţia ce-i revine, prin adresa nr. 718 din 16 ianuarie 2007.
Este adevărat că, în speţă, autoritatea fiscală teritorială, primind programul estimativ, nu a emis imediat Decizia conţinând cuantumul garanţiei stabilit prin actualizare, ci, la 21 septembrie 2007, Decizia de revocare a autorizaţiei; iar problema juridică ce se pune în cauză este dacă, procedând în acest mod, autoritatea i-a vătămat antrepozitarului vreun drept, în condiţiile în care aceasta din urmă nu a achitat diferenţa de garanţie.
Răspunsul este negativ, pe de o parte pe temeiul formal al respectării de către antrepozitar a termenului prevăzut de alin. (18). Pe de altă parte, pe temeiul de fond al dreptului ocrotit prin această normă. Dispoziţiile alin. (18) au ca scop stabilirea cuantumului garanţiei actualizate pe baza datelor furnizate chiar de către antrepozitar, care realizează o auto-evaluare, o estimare subiectivă în sens larg. Decizia ulterioară a autorităţii fiscale, de stabilire a cuantumului garanţiei, poate confirma estimarea antrepozitarului, dar, în principiu, o şi poate infirma, prin stabilirea unei garanţii diferite, mai mari. În situaţia în care Decizia menţine estimarea antrepozitarului, caracterul ei este pur formal, astfel încât constituirea garanţiei anterior emiterii deciziei nu-l afectează cu nimic pe acesta.
Problema esenţială este dacă obligaţia antrepozitarului de a constitui garanţia suplimentară poate deveni exigibilă în lipsa deciziei care o stabileşte, de la ce dată şi ce consecinţe are neachitarea ei în termen.
În speţă, antrepozitarul a comunicat cu întârziere programul estimativ şi cuantumul estimat cu revocarea autorizaţiei pentru acest lucru.
Până la emiterea deciziei de revocare, antrepozitarul nu a fost diligent în îndeplinirea obligaţiei de plată a garanţiei şi nici ulterior, deşi printr-o adresă din 31 octombrie 2007 a recunoscut că datorează o garanţie totală de 308 Euro care o include pe cea achitată iniţial, de 146 Euro.
Refuzul de achita diferenţa de garanţie justifică, astfel, respingerea contestaţiei de către Comisia din cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor şi menţinerea deciziei de revocare a autorizaţiei, cu atât mai mult cu cât antrepozitara a avut în permanenţă o atitudine contradictorie, oscilantă, negînd şi recunoscând, succesiv, obligaţia de plată a garanţiei suplimentare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, Comisia pentru Autorizarea Operaţiunilor de produse supuse accizelor armonizate împotriva sentinţei civile nr. 108/F/CA/2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în tot, sentinţa atacată şi, în fond, respinge acţiunea, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4757/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4774/2008. Contencios → |
|---|
