ICCJ. Decizia nr. 507/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 507/2008
Dosar nr. 3467/2/2007
Şedinţa publică din 12 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti reclamantul M.M. a solicitat în contradictoriu cu A.N.T. obligarea acesteia la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2000 - 2005 actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că este funcţionar public în cadrul instituţiei pârâte, iar Legea nr. 188/1999 prevede că „Funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Ulterior, printr-o serie de ordonanţe şi legi respectiv art. 3 alin. (1) din OUG nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu.
Reclamantul susţine că ar fi îndreptăţit la primele de vacanţă, conform art. 169 C. muncii.
Pârâta, prin întâmpinare a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr.2033 din 5 septembrie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul M.M., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că din carnetul de muncă al reclamantului rezultă că în perioada 1 ianuarie 2000 - 1 mai 2004 acesta a fost încadrat într-o funcţie publică în cadrul M.T.S şi M.E.C.T.
De asemenea, s-a mai constatat că reclamantul a deţinut o funcţie publică în cadrul autorităţii pârâte în perioada 1 mai 2004 – 1 iulie 2005, respectiv 8 luni în anul 2004 şi 6 luni în anul 2005.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul M.M. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 9 precum şi cele ale art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susţine că instituţia la care a lucrat până în anul 2005, în cadrul căreia a avut calitatea de funcţionar public, a purtat următoarele denumiri: M.T.S. până în anul 2003, M.E.C.T. până în anul 2004, A.N.T. până în anul 2005 când i-a încetat calitatea de angajat. Actele normative prin care instituţia unde lucra şi-a schimbat denumirea au fost OUG nr. 64/2003 şi OUG nr. 11/2004. În tot acest timp, a lucrat în acelaşi birou, având aceleaşi atribuţii, indiferent de ce denumire a purtat angajatorul său.
Recurentul mai arată că art. 17 şi art. 12 din OUG nr. 11/2004, prevăd obligaţia angajatorului cu denumirea schimbată, de a prelua toate obligaţiile ce revin faţă de personalul din subordine. Astfel, noul angajator, nu este eliberat prin schimbarea denumirii, de toate obligaţiile pe care le-ar fi avut faţă de personalul din subordine, dacă denumirea sa nu ar fi fost schimbată de-a lungul timpului.
Instituţia denumită M.E.C.T., pentru a cărei nechemare în judecată a fost respinsă cererea ca neîntemeiată, nu exista la data îndeplinirii procedurii prealabile, la data când reclamantul a primit refuzul de la A.N.T., ori la data introducerii acţiunii. M.E.C.T. a fost înfiinţat prin HG nr. 366/2007, publicată în M. Of. nr. 277 din 25 aprilie 2007.
Chiar HG nr. 366/2007 stipulează în art. 6 că în domeniul tineretului, M.E.C.T. îşi exercită atribuţiile prin intermediul A.N.T.
Totodată, A.N.T. este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică. Pentru acest considerent, datorită personalităţii juridice distincte, dar şi datorită calităţii de angajator al A.N.T., şi de succesor al altor autorităţi, calitatea procesuală pasivă o are numai A.N.T.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2000 - 2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
În cauză, instanţa de fond a constatat că din actele dosarului nu rezultă dacă pârâta a acordat concediul de odihnă reclamantului pentru perioada efectiv lucrată în cadrul acestei instituţii, nefiind lămurită dacă concediul a fost acordat din fondurile M.E.C. sau din fondurile M.M.
În raport de obiectul acţiunii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Astfel, pentru a se ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, potrivit textului de lege sus citat, să pună întrebări părţilor sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc.
De asemenea, instanţa este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.
Nu în ultimul rând, instanţa poate să invoce din oficiu încălcarea normelor imperative pentru a se respecta contradictorialitatea şi dreptul la apărare.
Neprocedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor.
În ceea ce priveşte înscrisurile din care rezultă perioada în care reclamantul a efectuat concediul de odihnă, aflate în posesia instituţiei pârâte, instanţa de fond va face aplicarea prevederilor art. 172 C. proc. civ.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin (1) şi alin. (2) C. proc. civ., recursul va fi admis iar sentinţa atacată va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.M., împotriva sentinţei civile nr. 2023 din 5 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 497/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... | ICCJ. Decizia nr. 509/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
