ICCJ. Decizia nr. 988/2008. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 988/2008
Dosar nr.1198/43/2006
Şedinţa publică din 11 martie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Curţii de Apel Târgu-Mureş, reclamanta SC P. SA a chemat în judecată A.N.A.F. solicitând anularea Deciziei nr. 65 din data de 18 mai 2005 emisă de pârâtă, decizie prin care a fost respinsă contestaţia reclamantei cu privire la obligaţiile fiscale nedatorate.
În motivarea cererii reclamanta a precizat faptul că prin Decizia de impunere nr. 1896 din data de 07 noiembrie 2005 privind obligaţii fiscale suplimentare, urmare a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. 1895 din 04 noiembrie 2005, întocmit de D.G.F.P. Mureş Activitatea de Inspecţie Fiscală, reclamanta a fost obligată la plata sumei de 2.264.214 lei reprezentând obligaţii stabilite suplimentar, după cum urmează:
1. Contribuţia la fondul special de solidaritate pentru persoanele cu handicap în valoare de 427.114 lei, dobânzi în valoare de 123.057 lei, penalităţi de întârziere în valoare de 35.626 lei, rezultând un total de 585.797 lei;
2. Impozit pe veniturile nerezidenţilor în valoare de 1.289.017 lei, dobânzi în valoare de 322.683 lei, penalităţi de întârziere în valoare de 66.717 lei, cu un total de 1.678.417 lei.
Reclamanta a precizat că, în legătură cu contribuţia la fondul special de solidaritate pentru persoanele cu handicap, nu a fost contestată obligaţia de angajare a persoanelor cu handicap prevăzută de art. 42 alin. (1) din OUG nr. 102/1999, modificată prin Legea nr. 512/2002 şi Legea nr. 343/2004, sau obligaţia de plată prevăzută de art. 43 alin. (1) din ordonanţă, în schimb reclamanta a invocat excepţia de la plată prevăzută de art. 43 alin. (2) din aceeaşi ordonanţă, în conformitate cu care: sunt exceptaţi de la plata obligatorie prevăzută la alin. (1) agenţii economici, autorităţile şi instituţiile publice care fac dovada că au solicitat trimestrial la agenţiile judeţene de ocupare a forţei de muncă, respectiv a municipiului Bucureşti, repartizarea de persoane cu handicap calificate în meseriile respective şi că acestea nu au repartizat astfel de persoane în vederea angajării.
A arătat faptul că a depus la dosar înscrisuri doveditoare în acest sens, demonstrând faptul că se încadrează în excepţia de la plata acestei contribuţii.
În privinţa impozitului pe veniturile nerezidenţilor, a precizat reclamanta faptul că este în termenul de prescripţie în care poate prezenta certificate de rezidenţă fiscală, astfel încât a depus la dosar certificatele arătate, ce aparţin unui număr de 42 de societăţi nerezidente, dovedind astfel că suma reţinută de organele fiscale nu este datorată.
Reclamanta a precizat că în cauză sunt incidente dispoziţiile din Cod fiscal care fac referire la aplicabilitatea convenţiilor privind evitarea dublei impuneri, invocând Acordul dintre România şi Turcia pentru evitarea dublei impuneri cu privire la impozitul pe venit şi pe avere şi Convenţia dintre România şi Ungaria pentru evitarea dublei impuneri şi evitarea evaziunii fiscale cu privire la impozitele pe venit şi capital.
Prin sentinţa nr. 70 din 3 august 2007 a Curţii de Apel Târgu-Mureş a fost respinsă acţiunea reclamantei, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Instanţa de Fond a reţinut faptul că sumele pe care societatea a fost obligată să le plătească, reţinute de organele fiscale ca fiind datorate, sunt corect reţinute, iar reclamanta nu poate fi exonerată de la plata acestora.
Instanţa a reţinut, în ceea ce priveşte contribuţia la fondul special de solidaritate pentru persoanele cu handicap, că ofertele de muncă depuse de reclamantă nu îndeplinesc condiţiile legii, în sensul că nu se solicită prin ele repartizarea de persoane cu handicap calificate în meseriile menţionate în oferte, ci ele au un caracter general, rezultând că pot viza orice fel de persoane.
Cu privire la impozitul pe veniturile nerezidenţilor, Instanţa a constatat că societatea nu a reţinut, evidenţiat şi achitat impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi pentru sumele achitate la extern, aferente prestărilor de servicii, de transport şi nu a depus la organul fiscal din România şi nici la plătitorul de venit certificatele de rezidenţă fiscală, astfel încât Decizia organului fiscal este corectă privind impozitarea acestor venituri.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, cererea sa fiind legal timbrată.
1. În motivare, recurenta reiterează susţinerile din acţiune privitor la exonerarea de contribuţia la fondul pentru protecţia socială a persoanelor cu handicap, pe temeiul de fapt al formulării unor oferte de muncă ce constituie dovada îndeplinirii obligaţiei prevăzute de art. 43 alin. (2) din OUG nr. 102/1999.
Consideră recurenta că Instanţa a interpretat restrictiv norma juridică, în sensul că oferta ar trebui să se adreseze doar persoanelor cu handicap, în realitate ea referindu-se la „locuri de muncă", astfel încât ofertele publicate de recurentă constituie dovada îndeplinirii obligaţiei legale.
Pe de altă parte, recurenta consideră că Instanţa nu s-a pronunţat asupra unei probe: adresa A.J.O.F.M. Mureş nr. 239 din 26 ianuarie 2006 prin care aceasta arată, că în ultimele 6 luni din perioada controlată, nu a avut în evidenţă persoane cu handicap.
2. Prin al doilea motiv de recurs, reclamanta critică greşita evaluare de către Instanţă a forţei probante a certificatelor de rezidenţă fiscală depuse la judecata în fond, invocând încălcarea dispoziţiilor art. 12 din OUG nr. 83/1998, ale art. 118 din Cod Fiscal şi ale pct. 13 - 15 din Normele de aplicare a Cod Fiscal
Recursul se fondează, sentinţa urmând a fi modificată în parte, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru greşita aplicare a legii, pentru următoarele considerente:
1. Prin actul de control s-a constatat că recurenta - reclamantă datorează suma de 1.289.017 lei impozit pe veniturile nerezidenţilor pentru perioada 1 februarie 2003 - 31 august 2005.
Pentru perioada controlată erau aplicabile acte normative diferite:
- pentru perioada 1 februarie 2003 - 31 decembrie 2003 - OG nr. 83/1998 şi Precizările aprobate prin O.M.F.P. nr. 635/2002;
- pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 31 august 2005 – Cod Fiscal (intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2004) şi Normele de aplicare a Cod Fiscal aprobate prin HG nr. 44/2004.
Ambele acte normative emise în vederea executării în concret a legii, pentru cele două perioade, conţin dispoziţii similare în ceea ce priveşte obligaţia nerezidentului beneficiar al venitului de a depune certificatul de rezidenţă fiscală la plătitorul de venit în formă originală ori în copie tradusă şi legalizată de organul autorizat din România.
În speţă, certificatele de rezidenţă fiscală ale beneficiarilor nerezidenţi nu au fost depuse la reclamanta plătitoare de venit în termenul legal prevăzut de precizări şi nici în cel prevăzut de norme.
Ele au fost prezentate în copie cu traducerea legalizată abia în susţinerea contestaţiei la M.F.P., iar Decizia nr. 65 din 18 mai 2006, emisă de acesta, constată acest fapt ulterior.
În faţa Instanţei de Fond au fost prezentate spre observare acele certificate traduse din limba turcă în engleză, dar şi în traducerea legalizată în limba română.
Instanţa a considerat că acele copii ale certificatelor nu îndeplinesc condiţiile legale, deoarece notarul a legalizat doar semnătura traducătorului, iar nu actul.
Aprecierea Instanţei de Fond este eronată, fiind rodul greşitei aplicări a legii: articolul 8 lit. i) în loc de art. 8 lit. j) din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici.
Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 36/1995, notarul public îndeplineşte mai multe acte notariale printre care: legalizarea copiilor de pe înscrisuri (lit. i)) şi efectuarea şi legalizarea traducerilor (lit. j)).
În speţă, certificatele emise de către o autoritate fiscală a altui stat trebuiau traduse, iar traducerea legalizată, nefiind vorba despre înscrisuri în limba română de pe care să se efectueze copii legalizate.
De altfel, Legea nr. 36/1995 detaliază fiecare act notarial, astfel încât din conţinutul art. 93 „Legalizarea copiilor după înscrisuri", comparat cu cel al art. 94 „efectuarea şi legalizarea traducerilor" rezultă cert că este vorba despre două acte diferite.
Pe de altă parte, textul art. 94 prevede că: „pentru efectuarea traducerii, dacă aceasta nu este făcută de notarul public autorizat în acest scop, traducătorul atestat potrivit legii, care a întocmit traducerea, va semna formula de certificare a acesteia, iar notarul va legaliza semnătura traducătorului" Aşadar, notarul nu legalizează traducerea, deci copia tradusă a actului, ci doar semnătura traducătorului.
Întrucât din punct de vedere formal strict dovezile depuse de reclamantă sunt legale, iar Instanţa de Fond nu le-a analizat valoarea probatorie în conţinutul lor, înlăturându-le „de plano", dar, ca urmare, nici nu a trimis cauza spre reevaluare la M.F.P. (în faţa căruia aceste dovezi au fost, de asemenea, ignorate), Curtea de faţă costată că, odată stabilită admisibilitatea certificatelor, autoritatea fiscală emitentă a deciziei trebuie să reanalizeze contestaţia recurentei în fond.
Din acest motiv, Decizia M.F.P. va fi anulată în parte, numai cu privire la suma reprezentând impozitul pe venitul nerezidenţilor.
2. Potrivit dispoziţiilor art. 43 din OUG nr. 102/1992, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 519/2002, persoanele juridice care nu angajează persoane cu handicap conform art. 42 alin. (1) au obligaţia de a plăti lunar la bugetul statului o contribuţie calculată conform art. 43 alin. (1).
Sunt exceptate de la plata acestei contribuţii, potrivit alin. (2) al art. 43, persoanele juridice care fac dovada că au solicitat trimestrial la A.N.O.F.M. repartizarea de persoane cu handicap.
Aşadar, dispoziţiile art. 43 alin. (2) prevăd o exonerare de contribuţie condiţionată de îndeplinirea unei formalităţi. Dar, prin natura ei, o condiţie formală trebuie îndeplinită strict în forma prescrisă de lege, pentru că, în caz contrar, ea şi-ar pierde caracterul de condiţie formală. Forma, în acest caz, fiind o condiţie de validitate a scutirii, lipsa ei va înlătura beneficiul dreptului de a fi scutit.
Aşa fiind, nu are valoare în speţă că recurenta a lansat nişte „oferte" de locuri de muncă cu caracter foarte general şi care nu îndeplineau condiţia formală a legii.
Din acest motiv, este irelevant şi faptul că, într-o perioadă anume, nu ar fi existat persoane handicapate înscrise în evidenţele A.J.O.F.M., câtă vreme o asemenea situaţie de fapt nu este prevăzută în lege ca o cauză de înlăturare a obligaţiei contribuabilei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC P. SA împotriva sentinţei nr. 70 din 3 august 2007 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că admite în parte acţiunea reclamantei SC P. SA Reghin.
Anulează în parte Decizia nr. 65 din 18 mai 2006 emisă de A.N.A.F. în privinţa sumei de 1.678.417 lei în total reprezentând impozitul pe venitul nerezidenţilor, dobânzilor şi penalităţilor aferente şi obligă A.N.A.F. - D.G.S.C. să reanalizeze contestaţia formulată de reclamantă cu privire la acest impozit.
Menţine sentinţa atacată sub aspectul respingerii contestaţiei reclamantei vizând contribuţia la fondul special de solidaritate socială pentru persoane cu handicap.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 977/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1112/2008. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
