ICCJ. Decizia nr. 1037/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1037/2009
Dosar nr. 782/2/2008
Şedinţa publică din 25 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul D.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii M.A.I. şi I.G.P.F. Română obligarea acestora la plata primei de concediu pe anii 2004 – 2006 la sporul de fidelitate pe anul 2005, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că în perioada menţionată avea calitatea de poliţist şi că trebuie să beneficieze de drepturile reclamate potrivit art. 6 din OG nr. 38/2003, dar că ulterior aceste dispoziţii au fost suspendate printr-o serie de legi succesive, opinând că legile de suspendare ar contraveni unor prevederi constituţionale.
Prin întâmpinare, pârâtul M.A.I. a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantului, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată întrucât drepturile pretinse de reclamant au fost suspendate prin lege. De asemenea, a formulat cerere de chemare în garanţie a M.E.F., pentru ca în ipoteza în care va cădea în pretenţii, chematul în garanţie să fie obligat să vireze fondurile necesare plăţii sumelor acordate.
La rândul său, pârâtul I.G.P.F. Română a depus întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată pentru aceleaşi motive pe care le-a formulat şi pârâtul M.A.I.
M.E.F., prin întâmpinare a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive de chemat în garanţie, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 1919 din 24 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei de interes şi cererea de chemare în garanţie a M.E.F. ca neîntemeiată, a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul M.A.I. şi I.G.P.F. Română la plata către reclamant a contravalorii primelor de vacanţă pentru perioada 2004 – 2006 şi a sporului de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu indicele de inflaţie.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă următoarele:
A apreciat că excepţia lipsei de interes a reclamantului invocată de M.A.I. este neîntemeiată, deoarece pârâţii nu au achitat sumele pretinse.
A reţinut că reclamantul a avut calitatea de poliţist şi că potrivit art. 28 lit. e) din Legea nr. 360/2002 trebuia să beneficieze de o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu şi că în conformitate cu art. 6 din OG nr. 38/2003 avea dreptul la spor de fidelitate pe anul 2005.
A apreciat că normele legale prin care s-au suspendat drepturile pretinse de reclamant contravin normelor constituţionale şi a constatat că acestea nu mai erau în vigoare la data sesizării instanţei.
A reţinut că suspendarea exerciţiului unui drept nu echivalează cu stingerea dreptului respectiv, având ca efect numai imposibilitatea temporară a realizării acestuia.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie a M.E.F., prima instanţă a apreciat că aceasta este neîntemeiată, întrucât nu există un raport juridic legal sau convenţional de garanţie a sumelor pretinse de reclamant care să oblige M.E.F. să garanteze plata acestora.
Împotriva sentinţei civile arătate a declarat recurs pârâtul I.G.P.F. Română, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În cuprinsul motivelor de recurs, pârâtul recurent a arătat că drepturile pretinse de reclamant au fost suspendate prin OUG nr. 118/2004, ceea ce a produs o restrângere temporară a dreptului în sensul că pentru perioada de suspendare dispoziţiile art. 6 din OG nr. 38/2003 care conferă dreptul, nu mai pot produce efecte juridice.
A mai arătat că în condiţiile în care dispoziţiile legale care au instituit drepturile pretinse au fost suspendate, în conformitate cu Legea nr. 500/2002, privind finanţele publice în bugetul I.G.P.F. Română pe anul 2005 nu au mai fost prevăzute sumele pentru plata acestor drepturi, ceea ce ar pune recurentul în imposibilitatea aducerii la îndeplinire a hotărârii instanţei în cazul în care aceasta ar rămâne definitivă şi irevocabilă.
Celelalte părţi nu au formulat întâmpinări în cauză.
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs invocate şi din oficiu, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, având în vedere considerentele ce se vor expune în cele ce urmează.
Potrivit art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, aprobată prin Legea nr. 353/2003 cu modificările şi completările ulterioare, la plecarea în concediu de odihnă poliţistul are dreptul pe lângă indemnizaţia de concediu şi la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Totodată, în conformitate cu art. 6 din acelaşi act normativ pentru activitatea desfăşurată în sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, în calitate de militar, poliţist, funcţionar public şi personal contractual, poliţiştilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.
Printr-o serie de legi succesive, exerciţiul dreptului de a primi prima de concediu şi sporul de fidelitate a fost suspendat pe perioada 2004 - 2006, respectiv pentru anul 2005.
Înalta Curte observă că motivul de recurs al pârâtului I.G.P.F. Română, relativ la împrejurarea că suspendarea drepturilor solicitate ar fi condus la restrângerea temporară a acestora, nu poate fi primit.
Instituţia juridică a suspendării nu presupune stingerea dreptului suspendat, acesta continuând să existe, operând doar o întrerupere temporară a exerciţiului dreptului.
Întrucât perioada de suspendare s-a scurs, titularul dreptului poate solicita valorificarea acestuia pentru perioada când dreptul a fost suspendat, doctrina şi practica judiciară având caracter unanim în această materie.
Imposibilitatea angajatorului de a achita drepturile legale cuvenite reclamantului din motivul invocat de recurent potrivit căruia sumele reprezentând contravaloarea drepturilor nu ar fi fost prevăzute în bugetul acestui ordonator de credite pentru anul 2005 nu are nici un fel de relevanţă, în ceea ce priveşte legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate de instanţa de judecată.
Prima instanţă a recunoscut existenţa drepturilor pretinse de reclamant şi a obligaţiei corelative de plată a acestora aparţinând pârâţilor, în baza temeiurilor legale evocate şi a probatoriului administrat în cauză.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată, va respinge recursul pârâtului I.G.P.F. ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul I.G.P.F. împotriva sentinţei civile nr. 1919 din 24 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1035/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1040/2009. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
