ICCJ. Decizia nr. 1409/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1409/2009
Dosar nr. 285/64/2008
Şedinţa publică din 12 martie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 118/ F/CA din 15 septembrie 2008, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC R. SA, în contradictoriu cu pârâta D.F.B. – C.L.B., a anulat în parte Decizia de impunere nr. 204158 din 21 noiembrie 2007, emisă de pârâtă, precum şi dispoziţia nr. 43 din 29 februarie 2008 emisă de aceeaşi pârâtă, admiţând în parte contestaţia reclamantei privind suma totală de 924.898,00 lei, reţinută în sarcina reclamantei cu titlu de impozite şi taxe pe clădiri şi teren şi a menţinut restul sumelor imputate prin Decizia sus menţionată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta SC R. SA Braşov este filială a SC R. SA, societate comercială înfiinţată ca parc industrial, iar potrivit dispoziţiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 şi ale art. 257 alin. (1) lit. l) Cod Fiscal, nu se datorează impozit pentru clădirile şi terenurile din parcurile industriale, ştiinţifice şi tehnologice.
A mai reţinut prima instanţă că reclamanta face parte din cadrul Parcului I.P.R. şi îşi desfăşoară efectiv activitatea în perimetru parcului, aşa cum aceasta fost înfiinţat şi delimitat în condiţiile OG nr. 65/2001, OUG nr. 115/2003 privind privatizarea SC R. SA şi constituirea parcului industrial pe platforma SC R. SA, şi prin HG nr. 1019/2004 privind delimitarea parcului.
Prin urmare, a constatat instanţa de fond că în virtutea dispoziţiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 şi ale art. 257 alin. (1) lit. l) Cod Fiscal, reclamanta nu datorează „ope legis" impozitele reţinute prin Decizia de impunere, aceasta din urmă fiind nelegală sub acest aspect.
A mai reţinut prima instanţă că prin art. 1 alin. (3) Cod Fiscal, se prevede că, în materie fiscală, dispoziţiile acestuia prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codului fiscal. În acest sens s-a invocat adresa nr. 22 din 39 din 26 februarie 2008 a Parlamentului României - Camera Deputaţilor, prin care s-a dat o interpretare oficială şi autentică a dispoziţiilor menţionate mai sus în sensul că: prevederile art. 250 alin. (1) pct. 9 şi ale art. 257 alin. (1) lit. l) Cod Fiscal, reglementează situaţiile în care nu se datorează impozite pe clădiri şi respectiv, pe teren şi aceasta operează de drept, prin efectul legii, nedescriminatoriu în cazul tuturor clădirilor şi terenurilor care se încadrează în situaţiile respective şi nu reprezintă măsuri de natura ajutorului de stat; prevederea de la art. 1 alin. (5) Cod Fiscal, reglementează situaţiile în care, fără să fie o măsură cu caracter general şi nediscriminatoriu, s-ar acorda individual anumite facilităţi fiscale, caz în care, măsura respectivă este de natura ajutorului de stat şi trebuie respectate prevederile legale în materie, respectiv OUG nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat.
A constatat Curtea de Apel Braşov că scutirea prevăzută de Codul fiscal reprezintă o măsură cu caracter general şi nu poate fi încadrată ca ajutor de stat, instituţie care diferă de scutirea legală de la plata impozitelor. De asemenea, societatea reclamantă a depus, conform legii, declaraţiile de impunere cu valoarea 0, acestea purtând menţiunea „scutit conform art. 250 şi art. 257 Cod Fiscal".
A concluzionat instanţa de fond că în sensul interpretării acestor scutiri de la plata impozitului ca având natură juridică diferită faţă de ajutorul de stat este şi practica judecătorească, iar Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 764 din 24 iunie 2008, s-a pronunţat în sensul constatării constituţionalităţii dispoziţiilor art. 250 şi 257 Cod Fiscal, astfel încât, actele fiscale contestate sunt nelegale sub aspectul stabilirii în sarcina societăţii reclamante a obligaţiei de plată a impozitului pentru clădirile şi terenurile aflate în parcul industrial.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâta D.F.B. menţionând că aceasta este nelegală şi netemeinică, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
În motivele de recurs, recurenta susţine că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că în speţă nu este vorba de ajutor de stat ci de o scutire la plata taxelor şi impozitelor prevăzute de lege, aceasta din urmă fiind o măsură acordată societăţilor înfiinţate ca parcuri industriale pentru a-şi desfăşura activitatea în bune condiţii.
Intimata reclamantă nu poate beneficia ope legis de facilităţi fiscale reprezentând scutiri de la plata impozitului pe clădiri şi a impozitului pe teren, întrucât aceste facilităţi trebuie să respecte legislaţia ce reglementează acordarea acestora, respectiv Codul Fiscal, raportat la dispoziţiile Legii nr. 143/1999, privind ajutorul de stat şi OUG nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, în armonie atât cu legislaţia română cât şi cea europeană în materia ajutorului de stat.
Acordarea facilităţilor fiscale în temeiul prevederilor Legii nr. 571/2003, privind Codul Fiscal, în beneficiul intimatei reclamante reprezintă ajutor de stat în sensul dispoziţiilor legale menţionate cât şi ale art. 87 şi 88 din Tratatul C.E. şi sunt supuse notificării.
Astfel, se susţine că pentru perioada 2004 – 2006, intimata reclamantă nu a făcut demersuri pentru a obţine autorizarea C.C. ca şi condiţie prealabilă şi obligatorie, pentru acordarea ajutorului de stat sub forma scutiri de la plata taxelor şi impozitelor.
Prin urmare, acordarea de facilităţi fiscale unor persoane juridice care potrivit legii îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui parc industrial nu se poate acorda ope legis, ci cu îndeplinirea condiţiilor cerute atât de legislaţia română cât şi de cea europeană în materia privind ajutoarele de stat, fapt dealtfel impus de şi de prevederile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal.
Recurenta menţionează că, întrucât nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 3 alin. (1) din OUG nr. 117/2006, cu modificările ulterioare, orice ajutor de stat supus obligaţiei de notificare nu poate fi acordat decât după parcurgerea procedurii naţionale în domeniul ajutorului de stat potrivit actului normativ menţionat, astfel că, acordarea acestora în absenţa unei autorizări, este ilegală. Pe cale de consecinţă, în mod corect au fost emise deciziile a căror anulare se solicită, reprezentând obligaţii fiscale datorate bugetului local Braşov, pe perioada 01 ianuarie 2002 – 30 iunie 2007.
Se precizează şi faptul că în luna martie a anului 2008 s-a procedat la iniţierea proiectului de hotărâre înregistrat sub nr. 50868 din 28 martie 2008 având ca obiect notificarea Consiliului Concurenţei în vederea transmiterii acesteia spre autorizare C.E., cu privire la schema de ajutor de stat pentru societăţile care îşi desfăşoară activitatea în parcul industrial SC P.R. SA.
Intimata-reclamantă a formulat concluzii scrise, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat, menţionând că este scutită prin efectul legii, de plata impozitului pe terenurile şi clădirile din parcul industrial P.R. SA, din care face parte, cât timp dispoziţiile art. 250 pct. 9 şi art. 257 lit. l) din Legea nr. 571/2003 sunt în vigoare şi nu au fost considerate neconstituţionale, iar C.E.J. nu a constatat prin nici o hotărâre incompatibilitatea acestor dispoziţii cu normele de drept comunitar, nefiindu-i aplicabile prevederile legale ale OUG nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat. Au fost depuse şi înscrisurile menţionate în concluziile scrise.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul formulat în raport de motivele invocate cât şi de prevederile art. 3041 C. proc. civ., de înscrisurile ce există la dosarul cauzei, apreciază că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Intimata-reclamantă funcţionează în cadrul parcului industrial administrat de SC P.R. SA, care a obţinut titlul de parc industrial conform O.M.A.I. nr. 255/2004 (M. Of. nr. 980/25.10.2004).
Potrivit raportului de inspecţie fiscală nr. 42 din 20 decembrie 2007, care a stat la baza emiterii deciziilor contestate, perioada supusă inspecţiei fiscale a fost 01 ianuarie 2002 – 30 iunie 2007.
Problema care se impune a fi elucidată este aceea dacă intimata reclamantă beneficiază de scutiri de impozite şi taxe, potrivit art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/ 2003 – Codul Fiscal, pentru clădirile şi terenurile pe care le deţine ca urmare a faptului că este situată şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul parcului industrial.
Pentru perioada 01 ianuarie 2002 – 25 octombrie 2004, data publicării Ordinului nr. 255/2004 în M. Of. privind acordarea titlului de parc industrial SC P.R. SA, intimata-reclamantă nu se poate prevala de prevederile Codului Fiscal menţionate, întrucât nu funcţiona în cadrul unui parc industrial. Prin urmare, pentru această perioadă, nu putea beneficia de scutiri de impozite pe clădiri şi terenuri.
Ulterior acestei perioade sunt incidente dispoziţiile Codului Fiscal, ale Legii nr. 143/1999 (în vigoare până la data de 01 ianuarie 2007), ale OUG nr. 117/2006 cu modificările şi completările ulterioare.
În art. 2 Cod Fiscal, sunt precizate impozitele şi taxele reglementate în acest act normativ, printre acestea regăsindu-se şi impozitele şi taxele locale, la lit. h).
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, privind Codul Fiscal „prezentul cod stabileşte cadrul legal pentru impozitele şi taxele prevăzute la art. 2, care constituie venituri la bugetul de stat şi bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite şi taxe, precum şi modul de calcul şi de plată al acestora".
Art. 1 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 571/2003 prevăd că „în materie fiscală dispoziţiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codului Fiscal. Dacă orice prevedere a prezentului cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederile acelui tratat".
Aceste dispoziţii se regăsesc şi în art. 148 alin. (2) din Constituţia României.
În art. 1 alin. (5) Cod Fiscal, se prevede faptul că „orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă potrivit dispoziţiilor OUG nr. 117/2006, privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 137/2007".
Ajutorul de stat a fost definit în art. 2 din Legea nr. 143/1999 ca fiind „orice măsură de sprijin acordată de stat sau de către unităţile administrative-teritoriale, din resurse de stat sau ale unităţilor administrativ-teritoriale …. sau ale colectivităţilor locale, indiferent de formă, care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi, fiind considerat incompatibil cu mediul concurenţial normal".
Ajutorul de stat poate fi acordat prin mai multe modalităţi, printre care în art. 2 alin. (8) se enumeră exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor şi impozitelor. Ajutorul de stat se concretizează prin urmare, în cazul intimatei reclamante, în exceptarea de la aceste impozite şi taxe pentru terenuri şi clădiri, asigurându-se acesteia un beneficiu de natură economică şi financiară, pe care nu l-ar fi obţinut în absenţa acestor măsuri. Prin urmare intimata reclamantă intră în categoria persoanelor juridice cărora, li se putea acorda ajutorul de stat, însă, cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 3 din Legea nr. 143/1999 şi ulterior după parcurgerea procedurii instituită de OUG nr. 117/2006.
Cât timp măsurile fiscale nu se acordă pentru toate întreprinderile ce funcţionează la nivel naţional ci doar pentru unele nominalizate, printre care se numără şi intimata-reclamantă, rezultă că mediul concurenţial normal este afectat, neputând fi reţinută ca fiind corectă aprecierea instanţei de fond potrivit căreia scutirea s-a acordat pentru buna desfăşurare a obiectului de activitate a intimatei-reclamante.
Ori, cât timp se percep taxe şi impozite pe clădiri şi terenuri ale altor întreprinderi, rezultă că aceste scutiri acordate parcurilor industriale trebuie să fie supuse modalităţilor de autorizare legală a ajutorului de stat.
Este adevărat că în art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) Cod Fiscal, se prevede faptul că nu se datorează impozit, pentru clădirile şi terenurile din parcurile industriale, potrivit legii.
Însă, aceste dispoziţii nu pot fi interpretate individual, ci trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) Cod Fiscal, cât şi cu dispoziţiile din Legea nr. 143/1999 şi ulterior ale OUG nr. 117/2006, cât timp exceptările de la plata taxelor şi impozitelor pe clădiri şi terenuri reprezintă ajutor de stat.
Facilităţile fiscale ce îşi au temeiul în Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, reprezintă ajutor de stat în sensul art. 87 şi 88 din Tratatul C.E.
Sintagma „potrivit legii" nu se reduce doar la normele care reglementează constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, ci vizează şi dispoziţiile legale referitoare la regimul fiscal aplicabil parcurilor industriale şi prevederile legale în materia ajutorului de stat, astfel cum acesta a fost definit în art. 2 din Legea nr. 143/1999, precum şi actualele dispoziţii privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat prevăzute în OUG nr. 117/2006, dispoziţii la care dealtfel face trimitere art. 1 alin. (5) din Legea nr. 571/2003.
Pentru perioada 2004 - 2006, intimata reclamantă nu a notificat C.C. aceste ajutoare de stat în vederea autorizării, iar prin acordare, în absenţa unei autorizări, acestea devin ajutoare de stat ilegale.
Intimata reclamantă trebuia să urmeze procedura prevăzută de OUG nr. 117/2006 în domeniul ajutorului de stat, procedură pe care nu a urmat-o, motiv pentru care nu poate beneficia de prevederile art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003.
În concluzie, avându-se în vedere considerentele expuse anterior, sentinţa recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304.pct. 9 C. proc. civ.
De altfel, recurenta în motivele de recurs precizează că în luna martie a anului 2008 s-a procedat la iniţierea procedurii în vederea autorizării notificării de către C.E. cu privire la schema de ajutor de stat pentru societăţile care îşi desfăşoară activitatea în parcul industrial administrat de către SC P.R. SA, situaţie necontestată de părţile din litigiu.
Consiliul Concurenţei, prin adresa nr. 37109/2007 cât şi M.A.I. prin adresa nr. 34553 din 09 martie 2006, şi-au exprimat punctul de vedere în sensul că scutirile de plata impozitului pe teren şi clădiri pentru societăţile localizate în cadrul platformei SC R. SA reprezintă ajutor de stat şi trebuie supuse autorizării potrivit legislaţiei privind ajutorul de stat.
Înscrisurile invocate de intimata reclamantă aparţinând diverselor instituţii nu prezintă relevanţă în cauză întrucât dispoziţiile legale trebuie interpretate şi aplicate în litera şi spiritul lor.
De asemenea, Deciziile Curţii Constituţionale invocate, nu cuprind interpretări ale aplicării prevederilor art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. l) din Legea nr. 571/2003, ci doar aprecieri referitoare la constituţionalitatea acestor dispoziţii.
Celelalte hotărâri judecătoreşti invocate nu pot constitui izvor de drept, neavând relevanţă în cauza dedusă judecăţii.
Prin urmare, acţiunea formulată de reclamantă este neîntemeiată, fiind legale şi temeinice actele emise de recurentă şi contestate de intimata reclamantă în ceea ce priveşte taxele pe clădiri şi teren datorate de aceasta.
Avându-se în vedere considerentele expuse, cât şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza I alin. (3) C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, se va admite recursul, se va casa sentinţa recurată şi pe fond se va respinge acţiunea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.F. Braşov împotriva sentinţei civile nr. 118/ F/CA din 15 septembrie 2008 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi, pe fond, respinge acţiunea formulată de SC R. SA Braşov, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1408/2009. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 1411/2009. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
