ICCJ. Decizia nr. 1987/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1987/200.
Dosar nr. 1516/97/200.
Şedinţa publică din 3 aprilie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului rezultă următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub nr. 9156/97/2006, reclamanta SC C. SRL Mintia a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.P.I.A., sucursala Hunedoara, anularea avizului nefavorabil emis sub nr. 148 din 05 aprilie 2006 de pârâtă şi obligarea acesteia la plata subvenţiilor cuvenite în baza HG nr. 1853/2005 pentru lunile ianuarie şi februarie 2006, în cuantum total de 347.583,40 lei.
Ulterior, capătul de cerere privind achitarea subvenţiilor a fost disjuns şi înregistrat separat sub nr. de dosar 1516/97/2007, a cărui competenţă de soluţionare a fost declinată de către Tribunalul Hunedoara, prin sentinţa nr. 937/CA/2008, în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.
In faţa Curţii de Apel, reclamanta a solicitat introducerea în cauză şi a Centrului Judeţean Hunedoara al A.P.I.A. în calitate de pârâtă, pentru a fi obligată alături de A.P.I.A. Bucureşti la plata subvenţiilor solicitate, şi a indicat temeiul juridic al acţiunii ca fiind art. 1, art. 8 şi art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 155/F/CA /2008, din 14 octombrie 2008 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC C. SRL, obligând pârâtele Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, Centrul Judeţean Hunedoara şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură Bucureşti, să-i plătească acesteia despăgubiri în sumă de 347.583, 40 RON reprezentând subvenţii cuvenite în conformitate cu HG nr. 1853/2005 pentru lunile ianuarie şi februarie 2006, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a respins cererea reclamantei de acordare a dobânzilor bancare şi a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 20.721,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamanta este îndreptăţită la acordarea subvenţiei prevăzută de HG nr. 1853/2005, aceasta îndeplinind cele două condiţii prevăzute de art. 6 din acest act normativ, respectiv a făcut dovada în cauză, că a livrat, pentru abatorizare la abatoare autorizate sanitar veterinar şi licenţiate, rasa de pui menţionată în acest articol şi a deţinut autorizaţie sanitar veterinară valabilă.
Apărarea pârâtelor vizând modul de încheiere, semnare şi depunere a contractului de franciză, a fost înlăturată de instanţa de fond pe considerentul că singurul motiv pentru care a fost refuzată acordarea subvenţiei a fost acela al nedetinerii autorizaţiei sanitar-veterinare valabile or, a constatat instanţa, reclamanta a fost tot timpul, încă de la înfiinţare, titulara unei astfel de autorizaţii.
Asupra sumei solicitate drept despăgubire de către reclamantă, respectiv suma de 347.583, 40 lei, instanţa de fond, constatând că pârâtele nu i-au contestat cuantumul, a dispus obligarea acestora la plata sumei indicate în acţiune, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, conform principiului reparării integrale a prejudiciului.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a dobânzilor, instanţa constatând că subvenţiile acordate de stat potrivit HG nr. 1853/2005 nu sunt purtătoare de dobânzi, a respins acest capăt de cerere ca nefondat.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs atât reclamanta SC C. SRL, cât şi pârâtele Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, Centrul Judeţean Hunedoara şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură Bucureşti.
Prin cererea sa de recurs, Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, Centrul Judeţean Hunedoara, a atacat ca nelegală şi netemeinică sentinţa Curţii de Apel Alba Iulia nr. 155/F/CA/2008, susţinând în esenţă, faptul că în mod greşit instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra valabilităţii contractului de franciză nr. 107 din 31 ianuarie 2006 - care, aşa cum a învederat şi instanţei de fond, nu a fost încheiat cu respectarea condiţiilor cerute de lege - aceasta mulţumindu-se să ia în considerare deciziile altor instanţe care i-au constatat valabilitatea. Susţine totodată, că nelegalitatea sentinţei atacate se datorează şi încălcării de către instanţa de fond a dreptului său la apărare, atunci când prin încheierea de şedinţă din data de 07 octombrie 2008, a respins ca tardivă proba cu interogatoriul reclamantei, pe care o propusese ca dovadă contrarie la interogatoriul propus anterior de reclamantă.
Cererea de recurs formulată de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură Bucureşti a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. În motivarea ei pârâta a susţinut, în esenţă, că motivele pe care se sprijină sentinţa atacată constau exclusiv în statuările celorlalte instanţe care, în dosarul din care prezenta cauză a fost disjunsă, au anulat avizul nefavorabil emis de instituţiile parte, iar nu în propriile aprecieri, acest fapt echivalând în opinia recurentei cu o veritabilă denegare de judecată, sau dacă nu, cel puţin demonstrând uşurinţa cu care instanţa a analizat cauza. Mai arată că instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată cu greşita aplicare a legii şi cu încălcarea dreptului pârâtelor la apărare, atunci când pe de o parte, a refuzat încuviinţarea probei cu interogatoriu solicitată de pârâta A.P.I.A. C.J. Hunedoara, iar pe de altă parte, atunci când nu a luat niciun moment în considerare apărările lor privitoare la modul de încheiere, semnare şi mai ales de depunere a contractului de franciză. Arată că, în mod eronat, instanţa de fond a apreciat că prin răspunsul la interogatoriu cât şi prin necontestarea cuantumului sumei pretinsă de reclamantă, cele două instituţii pârâte, fie ar fi recunoscut temeinicia pretenţiilor reclamantei, fie ar fi achiesat la cuantumul despăgubirilor solicitate de către aceasta.
Recursul declarat de reclamanta SC C. SRL a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cuprinsul său recurenta-reclamantă susţinând greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 124 C. proCod Fiscal, solicitând în consecinţă, modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul acordării dobânzilor aferente sumei acordate prin admiterea capătului său principal de cerere.
În ceea ce priveşte recursurile declarate de recurentele-pârâte Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, Centrul Judeţean Hunedoara şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură Bucureşti, Înalta Curte, constată că acestea au în vedere în esenţă, aceleaşi critici, astfel încât analiza acestora se impune a fi făcută simultan.
Analizând astfel, cele două recursuri în raport cu motivele de nelegalitate invocate, cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din HG nr. 1853/2005, privind sprijinul direct al statului prin acordarea de subvenţii, în anul 2006, producătorilor agricoli din sectorul animalier şi din sectorul piscicol, „se acordă subvenţie producătorilor agricoli, crescători de păsări, care deţin autorizaţie sanitară veterinară şi care în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2006 livrează pui broiler pentru abatorizare la abatoare autorizate sanitar veterinar şi licenţiate ".
In temeiul acestor prevederi, reclamanta SC C. SRL Mintia s-a adresat pârâtei A.P.I.A. Hunedoara, solicitându-i prin adresele nr. 18 din 09 martie 2006 şi nr. 109 din 21 martie 2006, acordarea subvenţiilor stabilite prin acest act normativ, însă aceste solicitări au fost respinse de autoritatea pârâtă, prin adresa nr. 148 din 05 aprilie 2006 reclamantei comunicându-i-se că nu îndeplineşte una din condiţiile cumulativ prevăzute de art. 6 din HG nr. 1853/2005, respectiv cea privitoare la prezentarea unei autorizaţii sanitar veterinare de funcţionare proprii, pe perioada pentru care a solicitat subvenţiile, respectiv lunile ianuarie-februarie 2006 (fila 6 din dosarul nr. 9156/97/2006, al Tribunalului Hunedoara, din care a fost disjuns dosarul prezentei cauze, şi care este ataşat în prezent acestuia, ca urmare a dispoziţiei Curţii de Apel Alba Iulia, consemnată în încheierea de şedinţă din data de 3 iunie 2008).
Aşadar, singurul motiv al neacordării subvenţiilor solicitate de către societatea reclamantă, l-a constituit nedeţinerea, în opinia autorităţii pârâte, a unei autorizări sanitar-veterinare valabilă pentru lunile ianuarie - februarie 2006 de către societatea solicitantă.
Din apărările autorităţilor pârâte formulate în faţa instanţei de fond (fila 29 din dosarul de fond) rezultă faptul că acestea au apreciat că autorizaţia de care societatea reclamantă a înţeles să se prevaleze, era deţinută de fapt de către SC A V.I.S. SA, societate cu care SC C. SRL a încheiat un contract de franciză, transmiterea acesteia neputând face însă, în opinia pârâtelor, obiectul contractului de franciză, contract a cărui valabilitate, ulterior, au şi contestat-o.
Înalta Curte constată însă, că prin sentinţa civilă nr. 1308/CA/2007 pronunţată în dosarul nr. 9156/97/2006, de către Tribunalul Hunedoara şi menţinută de Curtea de Apel Alba Iulia, prin Decizia nr. 103 din 30 ianuarie 2008, s-a constatat în mod irevocabil că reclamanta-recurentă a deţinut autorizaţie sanitar-veterinară, încă de la înfiinţarea acesteia, autorizaţia fiind valabilă inclusiv în perioada pentru care au fost solicitate subvenţiile, respectiv în lunile ianuarie-februarie 2006. În aceste condiţii în mod corect, instanţa de fond, în considerarea acestui aspect - şi constatând că lipsa acestei autorizaţii reprezentase singurul motiv care a fundamentat hotărârea pârâtelor de neacordare a subvenţiilor solicitate - a apreciat pretenţiile reclamantei SC C. SRL ca fiind întemeiate, obligând pârâtele la despăgubiri în favoarea acestei societăţi.
Motivul de recurs al pârâtelor privitor la fundamentarea soluţiei instanţei de fond exclusiv pe considerentele şi concluziile instanţelor care au judecat cauza privitoare la avizul nefavorabil nr. 148/2006 emis de pârâta A.P.I.A. C.J. Hunedoara, şi care, prin hotărârile pronunţate, au dispus anularea acestui aviz constatând tocmai valabilitatea autorizaţiei sanitar veterinare deţinută de societatea reclamantă, nu poate fi primit, acesta fiind în mod vădit nefondat.
Astfel, contrar celor susţinute de recurentele-pârâte, instanţa de fond, era datoare să se raporteze la soluţiile pronunţate în dosarul nr. 9156/97/2006, în fond de către Tribunalul Hunedoara şi în recurs de către Curtea de Apel Alba Iulia, acest dosar fiind de altfel, dosarul din care a fost disjunsă cauza de faţă.
Legătura puternică dintre cele două cauze, a tăcut ca şi între soluţiile pronunţate de instanţele de judecată în cele două dosare, să existe o legătură indisolubilă.
Astfel, susţinerile recurentelor pârâte privitoare la încălcarea dreptului lor la apărare prin respingerea de către instanţa de fond a apărărilor întemeiate pe lipsa de valabilitate a contractului de franciză nu pot fi primite, instanţa de fond fiind ţinută să ia în considerare soluţiile date în dosarul nr. 9156/97/2006, prin sentinţa civilă nr. 1308/CA/2007 şi Decizia civilă nr. 103 din 30 ianuarie 2008, cu privire la valabilitatea acestui contract şi a autorizaţiei sanitar-veterinare deţinută de SC C. SRL, o soluţie contrară, echivalând practic cu o rejudecare a unor aspecte definitiv şi irevocabil constatate de către instanţele competente să judece în cauza respectivă.
Aşa fiind, critica recurentelor-pârâte privitoare la denegarea de judecată, de care instanţa de judecată s-ar fi făcut vinovată procedând astfel, este vădit nefondată, instanţa de fond soluţionând cauza cu stricta respectare a principiilor generale de procedură civilă [ce stau de altfel la baza unor concepte şi instituţii procedurale precum autoritatea de lucru judecat, suspendarea cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., atunci când soluţia pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi ş.a.) şi a celor privitoare la respectarea dreptului la un proces echitabil prin asigurarea stabilităţii raporturilor juridice.
In ceea ce priveşte critica recurentelor-pârâte privitoare la greşita respingere de către instanţa de fond a probei cu interogatoriul reclamantei, cerută de pârâta A.P.I.A. C.J. Hunedoara, Înalta Curte constată că aceasta este de asemenea, nefondată.
Din cuprinsul dispoziţiilor art. 138 alin. (1) C. proc. civ., rezultă faptul că partea este datoare să propună probele prin însăşi cererea de chemare în judecată, ori după caz, prin întâmpinare, sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de acest articol, care însă nu se regăsesc niciunul în cauza de faţă.
Cum pârâta A.P.I.A. C.J. Hunedoara nu a solicitat proba cu interogatoriul reclamantei prin întâmpinare, rezultă, faţă de textul legal mai sus menţionat, că aceasta era datorare să solicite încuviinţarea acestei dovezi cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Potrivit prevederilor art. 134 C. proc. civ., este socotită ca prima zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii.
Faţă de această definiţie legală, prima zi de înfăţişare, în ceea ce o priveşte pe recurenta-pârâtă A.P.I.A. C.J. Hunedoara, a fost termenul de judecată din data de 16 septembrie 2008, când aceasta, alături de celelalte părţi, a fost prezentă, şi când judecarea pricinii a fost amânată pentru ca pârâta A.P.I.A. C.J. Hunedoara să poată răspunde la interogatoriul admis ca probă reclamantei.
Întrucât la aceste termen, pârâta A.P.I.A. C.J. Hunedoara a omis să solicite instanţei încuviinţarea probei cu interogatoriul reclamantei, în mod corect, instanţa de fond a constatat decăderea acesteia din dreptul de a mai propune proba, la termenul următor.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că argumentele de nelegalitate invocate de recurentele pârâte sunt nefondate, recursurile acestora urmând a fi respinse.
În ceea ce priveşte recursul formulat de SC C. SRL, Înalta Curte constată că singura critică adusă de recurenta-reclamantă sentinţei nr. 155/F/CA/2008, priveşte respingerea de către instanţa de fond a capătului de cerere referitor la acordarea dobânzilor solicitate de aceasta pentru suma reprezentând despăgubire pentru subvenţiile neacordate.
Nici această critică adusă sentinţei instanţei de fond nu poate fi primită, susţinerile recurentei-reclamante privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 124 C. proCod Fiscal, fiind în mod vădit, nefondată.
Subvenţiile acordate în temeiul HG nr. 1853/2005, au caracterul unui sprijin financiar pe care statul a înţeles să-l acorde producătorilor agricoli dintr-un domeniu specific şi bine delimitat de activitate, şi nu pot fi incluse în categoria sumelor care se restituie, la cerere contribuabilului, enumerate limitativ în cuprinsul art. 117 C. proCod Fiscal, şi pentru care potrivit art. 124 alin. (1) din acelaşi cod, se calculează dobânzi.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, urmând ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să le respingă ca nefondate, menţinând pe cale de consecinţă, sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta SC C. SRL şi pârâtele Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, Centrul Judeţean Hunedoara şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 155/F/CA din 14 octombrie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1984/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1988/2009. Contencios → |
|---|
