ICCJ. Decizia nr. 1988/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1988/2009
Dosar nr. 1949/2/200.
Şedinţa publică din 3 aprilie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele.
Prin încheierea din 2 septembrie 2008 Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia lipsei de interes şi a inadmisibilităţii cererii de suspendare formulată de intervenientul accesoriu Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (actualul Minister al Educaţiei Cercetării şi Inovării) şi a admis cererea formulată de reclamanta U.S.H." în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenientul accesoriu Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, dispunând suspendarea executării HG nr. 676 din 28 iunie 2007, în ceea ce priveşte dispoziţiile referitoare la reclamantă, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele.
În ceea ce priveşte excepţiile inadmisibilităţii şi a lipsei de interes invocate de intervenientul accesoriu, curtea de apel, raportându-se la obiectul cererii deduse judecăţii, având în vedere temeiul de drept invocat, respectiv dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, şi faptul că prin sentinţa civilă nr. 1035 din 01 aprilie 2008 s-a dispus suspendarea actului administrativ în cauză, doar până la soluţionarea în fond a cauzei, a constatat că acestea sunt neîntemeiate, respingându-le în consecinţă.
Pe fondul cauzei, instanţa a constat că sunt îndeplinite în mod cumulativ cele două condiţii prevăzute de legea contenciosului administrativ pentru suspendarea, ca măsură de excepţie, a efectelor unui act administrativ unilateral, respectiv condiţia existenţei cazului bine justificat şi cea a riscului producerii unei pagube iminente.
În ceea ce priveşte prima condiţie, în raport de dispoziţiile art. 60 şi art. 183 din Legea nr. 84/1995 potrivit cărora instituţiile de învăţământ particulare dispun de autonomie organizatorică şi funcţională în concordanţă cu reglementările legale referitoare la organizarea şi funcţionarea sistemului de învăţământ, curtea de apel a considerat că prin dispoziţiile referitoare la reclamantă, relativ la eliminarea unor anumite forme de învăţământ pentru fiecare facultate în parte, modificarea numărului de credite transferabile şi neaprobarea unor forme de învăţământ cu frecvenţă redusă, se poate aprecia că există indicii care să aducă atingere prezumţiei de legalitate şi de veridicitate de care se bucură actul administrativ.
De asemenea, în ceea ce priveşte cea de a doua condiţie, instanţa de fond a apreciat că, în cauză s-a făcut dovada existenţei unei pagube iminente, pe care reclamanta ar suferi-o în situaţia executării actului administrativ contestat, având în vedere consecinţele care ar afecta sistemul de învăţământ în situaţia în care această hotărâre îşi produce efectele, respectiv faptul că persoanele care s-au înscris la formele de învăţământ la distanţă, respectiv frecvenţă redusă, s-ar găsi practic în imposibilitatea de a mai putea urma cursurile de învăţământ pentru care au optat.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs atât pârâtul Guvernul României, cât şi intervenientul accesoriu Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, considerând-o netemeinică şi nelegală.
Recurentul-pârât Guvernul României a criticat încheierea pentru două motive:
1. Greşita respingere a excepţiei lipsei de interes, în condiţiile în care prin sentinţa nr. 1035 din 1 aprilie 2008 pronunţată în dosarul nr. 837/2/2008, reclamanta a obţinut deja suspendarea executării HG nr. 676/2007, făcându-se referire, în acest context, şi la prevederile art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.
2. încălcarea prevederilor legale ce reglementează procedura de soluţionare a cererii de suspendare a executării actului administrativ, în sensul că instanţa de fond a reţinut aspecte ce ţin de anularea actului administrativ, prejudecând fondul cauzei, şi a socotit greşit, ca fiind îndeplinite, cele două condiţii cumulativ prevăzute de Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat şi paguba iminentă.
În motivarea recursului său, intervenientul Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (în prezent Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării) a invocat încălcarea prevederilor art. 14 alin. (6) din Legea contenciosului administrativ care interzice formularea mai multor cereri de suspendare succesive pentru aceleaşi motive, încălcare ce a dus la respingerea greşită a excepţiei inadmisibilităţii cererii.
De asemenea, recurentul-intervenient a invocat nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru suspendarea actului administrativ, subsumând acestei critici argumente identice aspectelor menţionate de celălalt recurent.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursurilor ca fiind lipsite de interes, în raport cu prevederile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, conform cărora în ipoteza admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării dispusă în condiţiile art. 14 (în speţă - prin sentinţa nr. 3326 din 2 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal) se prelungeşte de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul art. 15 alin. (1).
Intimata-reclamantă a formulat ample şi detaliate apărări şi pe fondul cauzei, arătând în esenţă că aparenţa de nelegalitate decurge din împrejurările corect reţinute de instanţa de fond, după cum urmează.
Instanţa judecătorească în mod judicios a stabilit că actul administrativ atacat modifică în mod nelegal Carta U.S.H., fără să ţină seama de faptul că aceasta are natura juridică a unui act administrativ care poate fi modificat doar prin revocare de autoritatea publică emitentă, respectiv prin anulare de către instanţa judecătorească. Hotărârea judecătorească atacată reţine în mod legal că actul administrativ atacat nesocoteşte principiul legalităţii autonomiei universitare, astfel cum a fost acesta conturat de prevederile constituţionale coroborate cu prevederile legale respectiv cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie.
Instanţa judecătorească a reţinut în mod corect faptul că actul administrativ atacat ignoră cu desăvârşire conţinutul legal al principiului autonomiei universitare, conţinut stabilit de Legea nr. 84/1995 respectiv Legea nr. 288/2004, adăugând în mod nelegal la cerinţele prevăzute de aceste legi pentru autorizarea cursurilor de învăţământ la Distanţă (I.D.) respectiv Fără Frecvenţă (F.R.)
Cu privire la paguba iminentă, a arătat că prejudiciul ce ar urma să fie suportat constă în consecinţele imprevizibile de ordin social şi psihologic produse la nivelul miilor de studenţi ai universităţii, beneficiari ai procesului de învăţământ desfăşurat de intimata-reclamantă.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama şi de apărările cuprinse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate.
Este de menţionat, în prealabil, că noua situaţie juridică decurgând din soluţionarea acţiunii în anularea actului administrativ, prin sentinţa nr. 3326 din 2 decembrie 2008 a aceleiaşi curţi de apel, nu poate fi socotită ca având drept efect lipsirea de interes a căilor de control judiciar împotriva încheierii pronunţate în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, legalitatea acesteia urmând a fi analizată în raport cu împrejurările existente la data pronunţării ei.
De altfel, în motivarea excepţiei lipsei de interes, intimata-reclamantă nu a făcut referire la recursul de faţă, ci la recursul prin care se atacă hotărârea judecătorească prin care i-a fost admisă cererea de suspendare formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, întregul raţionament expus pornind de la această premisă (punctul 4 din întâmpinare).
Analizând pe rând criticile formulate de recurenţi, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Instanţa de fond a respins în mod corect excepţia lipsei de interes în formularea cererii de suspendare a executării întemeiate pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, dată fiind distincţia de regim juridic, raportată la durata efectelor celor două forme de suspendare a executării reglementate de actul normativ în discuţie.
Suspendarea de executare dispusă în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 durează până la soluţionarea fondului cauzei în primă instanţă [art. 14 alin. (1)], în timp ce suspendarea dispusă în temeiul art. 15 durează până la soluţionarea irevocabilă a cauzei. La data pronunţării sentinţei atacate, încă nu fusese pronunţată o soluţie asupra acţiunii în anularea actului administrativ în discuţie.
2. Nu poate fi reţinută o încălcare a prevederilor art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, pe de o parte pentru că, după cum s-a menţionat şi la punctul anterior, cele două cereri cu temeiuri juridice diferite, şi pe de altă parte, pentru că sensul interdicţiei impuse de norma evocată este acela de a opri partea să reitereze aceleaşi motive atunci când i se respinge o cerere de suspendare a executării, ignorând efectul puterii de lucru judecat al hotărârii instanţei.
Împrejurarea că voinţa legiuitorului a fost aceea de a permite formularea unei cereri întemeiate pe art. 15, chiar în condiţiile în care există o hotărâre judecătorească prin care s-a dispus suspendarea executării în temeiul art. 14, rezultă din însuşi modul de redactare al alin. (4) al art. 15: „în ipoteza admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condiţiile art. 14, se prelungeşte de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. {V}".
3. Prin încheierea atacată a fost reţinută corect îndeplinirea celor două condiţii cumulativ prevăzute de art. 15 alin. (1), cu referire la art.14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost definite în art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din acelaşi act normativ.
Astfel, cazul bine justificat, judicios reţinut de instanţa de fond, constă în aparenţa încălcării autonomiei universitare prevăzute de art. 32 alin. (6) din Constituţia României, în timp ce considerentele invocate în motivarea recursurilor, referitoare la legalitatea şi oportunitatea HG nr. 676/2007, nu sunt apte să răstoarne această aparenţă în procedura sumară a suspendării executării actului administrativ, necesitând probatorii ce intră în căderea instanţei investite cu acţiunea în anulare.
De asemenea, pornind de la definiţia legală a „pagubei iminente" , ce include şi perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, prima instanţă a reţinut corect că se circumscriu acestei condiţii consecinţele care s-ar putea răsfrânge asupra desfăşurării procesului de învăţământ în care sunt implicaţi studenţii universităţii.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca neîntemeiate, menţinând încheierea atacată ca fiind legală şi temeinică.
Reţinând culpa procesuală a recurenţilor, Înalta Curte îi va obliga la plata cheltuielilor de judecată către intimată, dar va face aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ţinând seama de obiectul pricinii şi de miza acesteia în contextul procedurilor judiciare în care au fost angrenate părţile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Guvernul României şi de către Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării împotriva încheierii din 2 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiate.
Obligă pe recurenţi să plătească intimatei U.S.H. suma de 10.000 lei cheltuieli judecată, făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1987/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1993/2009. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
