ICCJ. Decizia nr. 213/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 213/2009
Dosar nr. 23274/3/200.
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 352 din 5 februarie 2008, a admis cererea formulată de reclamanta V.Ş., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii, Şcoala Naţională de Grefieri, Ministerului Economiei şi Finanţelor , în prezent Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei, în prezent Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Ministerul Transporturilor, având ca obiect plata primei de concediu pe anii 2002- 2006, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, proporţional cu perioada lucrată la fiecare loc de muncă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a fost angajată, în calitate de funcţionar public, în cadrul Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Ministerului Transporturilor, în perioada 2002 – 2006, având dreptul, în conformitate cu dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, la o primă de concediu egală cu salariul de bază pe luna anterioară plecării în concediu.
În condiţiile în care aplicarea acestor dispoziţii a fost succesiv suspendată, până la 31 decembrie 2006 şi întrucât normele de suspendare nu mai erau în vigoare la data sesizării instanţei, s-a apreciat că, revine instanţelor judecătoreşti cenzurarea legalităţii acestor suspendări.
În acest sens instanţa de fond a apreciat că normele de suspendare contravin art. 41 şi art. 53 din Constituţie, întrucât dreptul de retribuire a muncii nu poate fi restrâns în mod discriminator şi contrar regulilor impuse de o societate democratică, precum şi dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, reclamanta fiind discriminată faţă de alţi angajaţi şi prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, prin suspendarea unui drept câştigat prin lege.
S-a mai reţinut că, deşi, acest drept a fost suspendat în perioada 2001 – 2006, suspendarea exerciţiului său nu echivalează cu stingerea acestuia, ci are ca efect numai imposibilitatea temporară a realizării lui.
Curtea de apel a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în perioada 4 decembrie 2002 – iunie 2004, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privind suspendarea cursului prescripţiei în caz de forţă majoră, precum şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice cu motivarea lipsei unui raport de garanţie a sumelor solicitate, în contextul în care reclamanta nu este salariata acestui minister.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Transporturilor.
În recursul său recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reitera excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar pe fond a solicitat admiterea recursului şi respingerea acţiunii reclamantei ca rămasă fără obiect în condiţiile apariţiei OUG nr. 146/2007.
În faţa instanţei de recurs reprezentantul acestuia a solicitat respingerea recursului ca rămas fără obiect, în urma plăţii drepturilor salariale solicitate, astfel cum s-a prevăzut prin OUG nr.1 46/2007.
Recurentul Ministerul Transporturilor, prin consilier juridic a susţinut în motivarea depusă, în scris, la dosar, că obligaţia de plată a primelor de concediu este divizibilă între toţi succesorii fostului Minister al Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, astfel cum au fost instituiţi prin OUG nr. 24/2007, privind stabilirea unor măsuri de reorganizare a administraţiei publice centrale, respectiv Ministerul Transporturilor, Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale şi Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor, în acest context obligaţia sa de restituire fiind în proporţie de ⅓.
În aceea ce priveşte chemarea în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor , în prezent Ministerul Finanţelor Publice, s-a susţinut că instanţa de fond, prin soluţia pronunţată a nesocotit atribuţiile ce revin acestei instituţii în realizarea drepturilor ce fac obiectul prezentei acţiuni deoarece, în conformitate cu principiul anualităţii, instituit prin Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, sumele prevăzute în bugetul de stat pe anul 2007 se impun a fi utilizate exclusiv pentru cheltuielile previzionate pe anul respectiv, iar în condiţiile în care solicitarea reclamantei-intimate este ulterioară adoptării legii bugetului de stat pe anul 2007, plata acesteia este imposibilă în lipsa intervenţiei Ministerului Finanţelor Publice în sensul disponibilizării sumelor necesare.
În faţa instanţei reprezentantul recurentului Ministerul Finanţelor Publice a solicitat admiterea recursului şi, pe fond respingerea acţiunii reclamantei ca rămasă fără obiect depunând, în sprijinul susţinerilor sale dovada achitării drepturilor băneşti restante solicitate de aceasta.
Analizând sentinţa atacată în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate, în scris, şi oral în faţa instanţei, precum şi de reglementările legale incidente, Curtea va respinge recursurile declarate în cauză, pentru următoarele considerente.
Prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca, pe lângă indemnizaţia de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Este adevărat că acordarea primei de vacanţă, instituită prin prevederile legale susmenţionate, a fost suspendată în anii 2001 – 2006, prin dispoziţii normative succesive, însă, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, suspendarea nu echivalează cu eliminarea dreptului, atâta vreme cât nu există nicio dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul său a fost suspendat întrucât s-ar ajunge la situaţia, inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conţinut, printr-o îngrădire nelegitimă exercitării lui, ceea ce ar contraveni atât prevederilor art. 53 din Constituţia României revizuită, privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementările art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. şi a libertăţilor fundamentale.
În acest context susţinerile recurenţilor potrivit cărora, în raport de prevederile OUG nr. 146/2007, pentru aprobarea plăţii primelor de concediu de odihnă, suspendate în perioada 2001-2006, recursurile şi, respectiv, acţiunea reclamantei au rămas fără obiect, nu sunt întemeiate, reprezentând, dimpotrivă un argument în sprijinul soluţiei pronunţate de instanţa de fond.
Pentru aceste considerente, constatând că, potrivit art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., nu există motive de casare sau modificare a hotărârii instanţei de fond, Curtea va respinge recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Ministerul Transporturilor, împotriva sentinţei civile nr. 352 din 5 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal .
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 205/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 222/2009. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
