ICCJ. Decizia nr. 2509/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2509/2009
Dosar nr. 287/2/200.
Şedinţa publică din 12 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3497 din 10 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea SC V.D. SRL Bucureşti de anulare a deciziei nr. 70/2008 emisă de Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate („Comisia") din cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Au fost respinse celelalte cereri din acţiune ca neîntemeiate.
A fost respinsă acţiunea faţă de pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că Decizia nr. 70 din 28 martie 2008, prin care fusese revocată autorizaţia de operator a reclamantei, a fost anulată, ulterior introducerii acţiunii, prin Decizia nr. 152 din 29 octombrie 2008 a Comisiei, emisă ca urmare a contestaţiei administrative a reclamantei, astfel încât primul capăt de cerere a rămas fără obiect.
A mai reţinut instanţa că Decizia atacată a fost emisă de Comisia aflată în cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor, astfel încât A.N.V. nu are calitate procesuală ca pârâtă.
În privinţa daunelor materiale şi morale pretinse de reclamantă, instanţa a constatat că înscrisurile depuse de aceasta se referă la situaţii ulterioare datei emiterii deciziei atacate şi demonstrează că reclamanta nu a fost împiedicată să efectueze anumite activităţi în perioada 28 martie - 15 octombrie 2008 şi că ea nu a intrat în lichidare pentru a cere despăgubirile reprezentând investiţia făcută (pentru care a depus o factură din 18 august 2008 emisă de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului).
A mai reţinut instanţa că, dat fiind anularea, în cursul procesului, deciziei atacate, nu s-au mai administrat probe din care să rezulte în ce circumstanţe a constatat organul de control că reclamanta nu ar mai fi avut contract de subînchiriere pentru spaţiul antrepozitului, iar, ca urmare, nu se poate reţine o culpă în sarcina emitentului primei decizii, care să justifice acordarea de daune.
I. Împotriva acestei sentinţe a declarat, în termen, recursul de faţă reclamanta, cererea fiind legal timbrată.
În motivare, este criticată ca nelegală şi netemeinică soluţia de respingere a cererii în daune, materiale şi morale, recurenta considerând că instanţa a apreciat eronat probele administrate.
Arată recurenta că, de la revocarea autorizaţiei, 28 martie 2008, şi până la anularea deciziei de revocare, 29 octombrie 2008, adică timp de 7 luni, societatea nu a putut desfăşura obiectul principal de activitate, comercializarea vinurilor, dat fiind sancţiunile grave pe care le prevede Codul fiscal în cazul comercializării produselor accizabile fără autorizaţie.
Consideră recurenta că soluţia de respingere a daunelor este în contradicţie cu considerentele încheierii de admitere a cererii de suspendare a executării deciziei 70/2008, pronunţată de aceeaşi instanţă, în care se constată că Decizia generează pagube materiale reclamantei.
În fine, arată recurenta că există dovada culpei pârâtelor, pe de o parte, întrucât au înţeles să soluţioneze contestaţia abia după ce au fost chemate în judecată, pe de altă parte, deoarece Decizia de revocare a autorizaţiei a fost vădit nelegală, fiind şi anulată apoi de autoritate.
Recursul se fondează, sentinţa urmând a fi casată, în parte, pentru următoarele considerente:
1. Potrivit art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui culpă s-a produs, să-1 repare.
În speţă, culpa autorităţii rezultă din însăşi Decizia de anulare a actului administrativ prin care i s-a revocat societăţii autorizaţia. Ca urmare, recurenta comerciantă a fost împiedicată să-şi desfăşoare comerţul timp de 7 luni.
Aşa fiind, se impune rejudecarea cauzei numai sub aspectul daunelor materiale reprezentând profitul nerealizat de societate în perioada 28 martie -29 octombrie 2008 şi a cărui stabilire necesită probe noi, altele decât numai înscrisurile permise în recurs.
2. În ceea ce priveşte daunele materiale reprezentând investiţia efectuată de reclamantă cererea nu poate fi primită, întrucât natura juridică a investiţiei este cea a unui spor de valoare adus patrimoniului societăţii şi care îi rămâne acesteia, nefiind o daună.
3. De asemenea, neacordarea daunelor morale este legală şi va fi menţinută, întrucât recurenta nu a dovedit prejudiciul moral adus prin Decizia de revocare a autorizaţiei, act administrativ care, prin natura lui, nu este unul public, raportat la clientela societăţii, astfel încât nu putea aduce un prejudiciu de imagine comerciantului.
Un argument în plus pentru menţinerea soluţiei este acela că, în ipoteza în care clienţii comerciantului ar fi cunoscut, prin orice mijloace, Decizia de revocare, aceasta sancţiona societatea în legătură cu un aspect colateral comerţului cu vinuri (lipsa unui spaţiu pentru antrepozit), iar nu pentru fapte legate de alterarea sau falsificarea calităţii acestora, singurele de natură a afecta credibilitatea comerciantului.
II. În cursul soluţionării cauzei la instanţa de fond, a fost admisă cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 70/2008, de revocare a autorizaţiei, prin încheierea din 15 octombrie 2008. Suspendarea s-a dispus fără limită temporală.
Ulterior, prin Decizia nr. 152/2008 a fost anulată Decizia care fusese suspendată.
Împotriva încheierii au declarat recurs pârâtele A.N.V. şi Ministerul Economiei şi Finanţelor (MEF).
Prima pârâtă critică soluţia considerând că instanţa trebuia să se pronunţe cu prioritate asupra excepţiei lipsei calităţii pasive a A.N.V. şi apoi asupra cererii de suspendare a deciziei, întrucât A.N.V. nu a emis niciunul dintre actele discutate în cauză, iar Comisia nu este în subordinea sa.
Cea de-a doua pârâtă critică încheierea considerând că cele două condiţii pentru suspendare prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, nu erau întrunite în cauză, nefiind dovedite.
Susţine recurenta că instanţa, în mod greşit, a motivat cazul bine justificat antamând fondul şi chiar pronunţându-se asupra deciziei de revocare, consecinţa fiind că a permis astfel reclamantei să administreze probe pentru fond, înainte ca pârâta să poată depune dovezi în susţinerea legalităţii deciziei de revocare a autorizaţiei.
Recursurile nu se fondează.
Esenţial în cauză este că, după suspendarea executării deciziei, a avut loc anularea ei chiar de către autoritate, într-o procedură administrativă, ceea ce confirmă, retroactiv, cazul bine justificat constatat de instanţă.
În ceea ce priveşte prevenire unei pagube iminente, instanţa de suspendare a reţinut în mod corect situaţia de fapt susceptibilă a prejudicia reclamanta şi decurgând din emiterea deciziei de revocare.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală a A.N.V., trebuie observat că, în condiţiile în care această autoritate nu era singura chemată în proces, constatarea lipsei calităţii sale procesuale nu era prioritară procesual, căci nu ar fi condus la încetarea procesului prin respingerea acţiunii, în tot, pe excepţie.
Dimpotrivă, instanţa era obligată să soluţioneze cererea de suspendare „de urgenţă şi cu precădere, cu citarea părţilor", conform dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la care fac trimitere dispoziţiile art. 15 alin. (2) din lege, cererea de suspendare fiind formulată în cadrul acţiunii în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de Autoritatea Naţională a Vămilor şi de Ministerul Finanţelor Publice, Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor împotriva încheierii din 15 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Admite recursul reclamantei SC V.D. SRL Bucureşti declarat împotriva sentinţei civile nr. 3497 din 10 decembrie 2008 a aceleiaşi instanţe.
Casează în parte sentinţa atacată numai cu privire la cererea de daune materiale şi trimite cauza spre rejudecare sub acest aspect, aceleiaşi instanţe.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2499/2009. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 290/2009. Contencios → |
|---|
