ICCJ. Decizia nr. 2497/2009. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2497/2009
Dosar nr. 5277/2/2007
Şedinţa de la 12 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1554 din 21 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de SC C.A.A.M.C. SRL Bucureşti, în contradictoriu cu Guvernul României şi având ca obiect: obligarea acestuia „să-şi îndeplinească atribuţiile stabilite de Constituţia României şi a legilor aplicabile în relaţia cu reclamanta, cu referire la obligaţia de a nu emite acte administrative unilaterale şi a refuza nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal".
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în drept, cererea intră formal sub incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (1) raportat a art. 2 alin. (2) din Legea nr. 544/2004, societatea reclamând „un refuz nejustificat de a rezolva o cerere", dar că în fapt autorităţile vizate au răspuns reclamantei, răspunsul lor neputând fi calificat ca un „refuz nejustificat", doar pentru că reclamanta este nemulţumită de răspuns .
Împotriva acestei sentinţe, a declarat în termen recursul de faţă reclamanta, cererea fiind legal timbrată (fila 11 recurs).
1. În motivarea cererii, recurenta critică sentinţa ca netemeinică şi ca expresie a „denegării de dreptate", întrucât nu se bazează pe legislaţia în vigoare în România, respectiv Legea nr. 544/2004 art. 1 şi art. 2 alin. (2) al cărui text îl reproduce în cerere recurentul.
2. În al doilea rând, recurentul critică sentinţa ca nefiind conformă cu „Reglementările şi Jurisprudenţa Europeană", care au statuat (cu referire la drepturile conferite prin licenţa/ autorizarea înfiinţării unei entităţi juridice): „Drepturile conferite prin licenţă sau autorizaţie constituie bunuri, dacă creează pentru deţinătorul ei o speranţă legitimă cu privire la durata acesteia şi a posibilitatea de a continua să tragă beneficii din exercitarea activităţii pentru care s-a acordat licenţa".
Consideră recurenta că instanţa a ignorat consecinţele pe care le are nerespectarea legii de către pârât şi că ea nu şi-a întemeiat legal Decizia, considerând, în mod greşit, că activităţile desfăşurate „nu au scop lucrativ" şi astfel schimbând natura juridică a activităţilor autorizate.
3. Recurentul consideră că sentinţa nu este conformă cu legislaţia privind acordarea de daune care prevede că: „Noţiunea de prejudiciu comercial - Prejudiciul comercial reprezintă efectul negativ suferit de un comerciant, ca urmare a executării necorespunzătoare, a executării cu întârziere sau a neexecutării obligaţiilor asumate de autorităţile publice".
În drept, în susţinerea acestei critici şi a definiţiei redate, recurentul invocă: Codul civil, OG nr. 9/2002 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti; OUG nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă; Decretul 167/1958 privind prescripţia extinctivă şi Decretul nr. 218/1960 care l-a modificat pe primul.
4. În fine, recurentul arată că instanţa nu a verificat temeinic probele din dosar, întrucât, la termenul din 21 mai 2008, deşi a învederat acesteia că pârâtul ar fi depus un document falsificat (adresa reclamantei şi data nefiind conforme cu cele din documentul original), instanţa nu a consemnat această observaţie şi nu a luat-o în considerare.
Recursul nu se fondează.
1. Acţiunea recurentului a avut ca temei art. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ (iar nu Legea nr. 544/2004 cum este trecută greşit în acţiune şi în recurs), iar calificarea dată chiar de reclamant „refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri" a fost reţinută ca atare de prima instanţă.
Soluţionarea cererii s-a făcut în acest cadru procesual, dar instanţa, în limitele competenţei sale,este chemată nu să constate refuzul nejustificat reclamat, ci să exercite controlul de legalitate asupra acestui refuz şi să stabilească dacă el – în raport cu atribuţiile autorităţii reclamate şi cu conţinutul substanţial al răspunsului dat de aceasta - nu este justificat sau nejustificat.
În speţă, instanţa de fond a reţinut în mod corect că nemulţumirea reclamantului în privinţa conţinutului primit nu este un argument pentru a stabili caracterul nejustificat al răspunsului.
Ca urmare, instanţa a analizat răspunsul autorităţii şi a constatat că se circumscrie legii.
În consecinţă, Curtea de faţă nu poate constata că ar fi existat o denegare de dreptate, câtă vreme instanţa a soluţionat cererea dedusă judecăţii.
2. Instanţa de fond nu a fost investită şi nici nu ar fi avut competenţa materială cu privire la calificarea ca „bunuri" a drepturilor decurgând dintr-o „licenţă" de înfiinţare a unei societăţi comerciale.
Ceea ce a făcut instanţa, în limitele competenţei sale şi raportat la obiectul cererii, a fost să redea conţinutul răspunsului primit de reclamant, constatând că acel răspuns există, că are un conţinut de substanţă şi că se întemeiază pe norme legale aplicabile cererii.
Nu intră în competenţa instanţei de contencios administrativ să statueze asupra legalităţii actului în temeiul căruia reclamanta îşi desfăşoară activitatea şi nici asupra naturii activităţilor incluse în obiectul ei de activitate, întrucât recurenta este o societate comercială înfiinţată sub incidenţa legilor comerciale.
3. Cererea pentru obligarea la daune a pârâtului este accesorie în raport cu cea privind obligarea autorităţii la a îndeplini anumite atribuţii şi care are rol principal.
Ca urmare, dacă instanţa a constatat că autoritatea a emis refuzul său justificat, fără exces de putere, lipsa culpei sale în principal conduce la respingerea cererii accesorii.
În raport cu această ilustrare a principiului „accesoriul urmează principalul", definiţia prejudiciului în general şi a celui comercial în special nu este relevantă, cu atât mai mult cu cât ea nici nu este obiect de controversă în cauza de faţă.
4. La termenul din 21 mai 2008 au avut loc dezbaterile în şedinţă publică asupra acţiunii, reclamanta fiind reprezentată de acţionarul H.M.
Într-adevăr, din încheiere (practica) nu rezultă că acesta ar fi reclamat, ca fals, vreun înscris. Dar nici în prezentul recurs nu este indicat exact documentul care ar fi fost falsificat de pârât şi nici relevanţa sau efectele acestuia în soluţionarea cauzei. Aşa fiind, acest motiv de recurs apare ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC C.A.A.M.C. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1554 din 21 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2495/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2499/2009. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
