ICCJ. Decizia nr. 333/2009. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 333/2009
Dosar nr. 4609/2/2007
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2707 din 1 octombrie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, judecând cauza în fond după casare, a admis excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 386011 din 23 august 2005, emisă de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, în privinţa omisiunii de soluţionare a solicitării de rambursare a sumei de 711.605 lei reprezentând TVA, a admis acţiunea reclamantei SC U.E.C.B. SA (fostă SC T.T.C.P.B. SA), formulată în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, a obligat pârâta să emită un act prin care să recunoască dreptul reclamantei privind rambursarea sumei de 711.605 lei şi să aprobe la rambursare această sumă, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri, iar în baza art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta a precizat obiectul cererii de judecată în raport cu Decizia de casare şi a invocat excepţia de nelegalitate a Deciziei de rambursare nr. 386011 din 23 august 2005.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei A.N.A.F. – D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti să-i recunoască dreptul la rambursarea sumei de 711.605 lei reprezentând TVA deductibilă şi obligarea pârâtei să emită o decizie de aprobare a rambursării acestei sume.
Instanţa de fond a mai reţinut că reclamanta a renunţat la judecarea capătului de cerere privind anularea deciziei de impunere nr. 137 din 22 iulie 2005 emisă de pârâtă, întrucât a rămas fără obiect, în urma anulării actului contestat prin Decizia nr. 181 din 25 septembrie 2006, pronunţată în urma soluţionării în calea administrativă de atac a contestaţiei.
Având în vedere că reclamanta a luat cunoştinţă de conţinutul Deciziei nr. 181/2006 în cursul judecării cauzei, iar din motivarea actului administrativ rezultă că prin Decizia nr. 386011 din 23 august 2005 a fost analizată şi cererea de rambursare cu privire la suma de 711.605 lei TVA, reclamanta a invocat nelegalitatea acestei decizii, pe cale de excepţie în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004.
S-a mai reţinut că reclamanta a beneficiat de suspendarea plăţii TVA în vamă în sumă de 316.537 lei, conform certificatului din 02 aprilie 2003 cu termen scadent 30 noiembrie 2004, dar şi de exigibilitatea TVA aferent achiziţiilor de utilaje de la furnizorul intern SC G.P.M.T.I. SRL în sumă de 395.068 lei, conform certificatului din 13 septembrie 2003 cu termen scadent30 noiembrie 2004, totalul de 711.605 lei reprezentând cele două sume cumulate iar prin raportul de expertiză contabilă, s-a reţinut împrejurarea că suma de 711.605 lei reprezintă TVA deductibil.
Cu privire la Decizia nr. 386011 din 23 august 2005 supusă controlului de legalitate pe calea excepţiei de nelegalitate invocată de reclamantă, instanţa de fond a reţinut că deşi s-a reţinut prin Decizia nr. 181/2006 a A.N.A.F. că Decizia nr. 386011 din 23 august 2005 este titlul de creanţă prin care s-a aprobat doar în parte rambursarea TVA solicitată, iar suma de 711.605 lei se regăseşte în sumele neaprobate la rambursare, reclamanta a procedat corect, neatacând pe cale directă acest act.
Decizia nu se referă la suma în discuţie, iar cu privire la sumele aprobate prin acest act, reclamanta a apreciat că sunt corecte, astfel că nu avea interes să desfiinţeze actul.
Ordinul ministrului finanţelor nr. 972/2006 (M. Of. nr. 528 din 19 iunie 2006) care prevede în mod expres emiterea doar a deciziei de rambursare în cazul în care a fost aprobată la rambursare parţial/integral suma solicitată, nu se aplică Deciziei de rambursare nr. 386011 din 23 august 2005, întrucât actul a fost emis anterior acestui ordin.
Instanţa de fond a mai constatat că solicitarea pe care reclamanta a adresat-o autorităţii publice, de rambursare a sumei de 711.605 lei, nu poate fi apreciată ca soluţionată prin Decizia de rambursare nr. 386011 din 23 august 2005, astfel că actul atacat pe cale de excepţie este nelegal pentru omisiunea de soluţionare a unui capăt de cerere.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta – pârâtă a arătat că prima instanţă a apreciat în mod greşit ca fiind admisibilă excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 386011 din 23 august 2005, pentru că prevederile art. (4) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai în cazul actului administrativ unilateral, definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege. Decizia nr. 386011 din 23 august 2005 este însă un act administrativ fiscal, supus prevederilor speciale ale C. proCod Fiscal, care în Titlul IX reglementează o procedură obligatorie de contestare pe cale administrativă.
În acest sens, recurenta – pârâtă a arătat că intenţia legiuitorului a fost clară în sensul de a face o distincţie între diferitele tipuri de acte administrative, fiind de neconceput că un act administrativ – fiscal, prin care se stabilesc, se modifică ori se sting obligaţii fiscale să poată fi contestat oricând.
Recurenta – pârâtă a făcut referire şi la scopul pe termen lung urmărit de legiuitor prin reglementarea excepţiei de nelegalitate, aşa cum a fost relevat în doctrină, în sensul că ridicarea şi admiterea repetată a excepţiei cu privire la acelaşi act are rolul de a crea un precedent judiciar, fiind de presupus ca, după conturarea unei practici unitare de admitere a excepţiei, actul administrativ în discuţie să intre în desuetudine şi să fie retractat de autoritatea emitentă.
Cu privire la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii principale, recurenta – pârâtă a arătat că instanţa de fond a dat o soluţie nelegală, pentru că în temeiul art. 218 alin. (2) C. proCod Fiscal republicat, numai Decizia emisă în urma soluţionării căii administrative de atac poate fi atacată în faţa instanţei de contencios administrativ. Tot greşit a reţinut instanţa de fond şi lipsa interesului reclamantei de a ataca Decizia de rambursare TVA, în condiţiile în care Metodologia de soluţionare a deconturilor cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare, aprobată prin Ordinul nr. 338/2004, arată categoric că în Decizia de rambursare se indică suma solicitată la rambursare şi suma admisă, fără a mai menţiona distinct şi suma respinsă, care constituie diferenţa dintre suma solicitată şi suma admisă. În concluzie, recurenta – reclamantă a arătat, pe de o parte, că neindicarea expresă a cuantumului TVA respinse de la rambursare nu echivalează cu omisiunea de soluţionare a unui capăt de cerere, iar pe de altă parte că şi în ipoteza admiterii acestei teze, nesoluţionarea unei cereri în materie fiscală trebuie atacată pe calea procedurii administrative prealabile. Or, prin adresele din 31 octombrie 2005 şi din 1 februarie 2006, reclamanta şi-a exprimat clar poziţia de a nu contesta Decizia de rambursare nr. 386011 din 23 august 2005.
Referitor la fondul cauzei, recurenta – pârâtă a arătat că intimata – reclamantă nu avea dreptul de a-i fi rambursată suma de 711.605 lei cu titlu de TVA, pentru că potrivit prevederilor art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 şi pct. 67 alin. (1) lit. a) din HG nr. 44/2004, TVA pentru care un contribuabil a beneficiat de suspendarea plăţii sau de amânarea exigibilităţii devine deductibilă în momentul plăţii efective.
A arătat, totodată, că suma de 711.605 lei se compune din: 316.537 lei, TVA pentru care societatea comercială a beneficiat de suspendarea plăţii, conform certificatului nr. 111898/2 aprilie 2003 şi 395.068 lei, TVA aferentă achiziţiilor de utilaje de la furnizorul intern SC G.P.M.T.I. SRL, pentru care a fost amânată exigibilitatea, conform certificatului din 13 septembrie 2003. În ambele cazuri data scadenţei a fost 30 noiembrie 2004, dar reclamanta nu a efectuat plata până la data întocmirii raportului de inspecţie fiscală nr. 78086 din 27 aprilie 2005 (sumele nefiind achitate nici în prezent, potrivit susţinerilor autorităţii fiscale).
În concluzie, a precizat recurenta – pârâtă, operaţiunea efectuată de societate în propria contabilitate – evidenţierea stingerii obligaţiei plăţii sumei de 711.605 lei în decontul de TVA al lunii octombrie 2004 şi solicitarea sumei respective la rambursare – este contrară prevederilor legale menţionate mai sus.
Numai după ce efectua plata către bugetul de stat, reclamanta avea posibilitatea să solicite rambursarea TVA.
Recurenta – pârâtă a criticat soluţia primei instanţe şi sub aspectul cheltuielilor de judecată constând în onorariul de expertiză, arătând că acesta este excesiv în raport cu gradul de complexitate a raportului întocmit de expert.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata – reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând, în esenţă, următoarele apărări în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei de nelegalitate:
- excepţia de nelegalitate a Deciziei de rambursare nr. 386011 din 23 august 2005 este admisibilă în raport cu prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, pentru că legea nu face nici o distincţie de regim juridic între actele administrative unilaterale şi actele administrative fiscale;
- excepţia de nelegalitate este admisibilă fără limită în timp indiferent dacă actul atacat mai poate fi contestat pe cale directă sau nu;
- modul în care autoritatea fiscală interpretează dispoziţiile art. 218 C. proCod Fiscal induce ideea restrângerii liberului acces la justiţie, pentru că art. 205 alin. (1) din acelaşi cod defineşte contestaţia drept o cale administrativă de atac ce nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal ori prin lipsa acestuia, în condiţiile legii;
- invocarea excepţiei de nelegalitate nu este împiedicată de necontestarea actului potrivit art. 205 şi următoarele C. proCod Fiscal şi nici nu echivalează cu modificarea petitului acţiunii;
- instanţa de fond a considerat în mod corect că solicitarea de rambursare a sumei de 711.605 lei nu poate fi considerată ca soluţionată prin Decizia în discuţie şi ca atare aceasta este nelegală pentru omisiunea de soluţionare a unui capăt de cerere.
Cu privire la fondul cauzei, intimata – reclamantă a arătat că dreptul de deducere a TVA în cazurile speciale de suspendare şi de amânare a plăţii taxei ia naştere la data achitării TVA către bugetul de stat, conform art. 145 alin. (2) şi 161 alin. (2) din Codul fiscal şi pct. 67 alin. (1) lit. (a) din Normele metodologice. Ca urmare, mai arată partea, „prin raportul de inspecţie fiscală nr. 78086 din 27 aprilie 2005, organele de control au colectat TVA în sumă de 711.605 RON şi au stabilit majorări şi penalităţi pentru neplata în termen a acestei sume" – din acel moment considerând născut dreptul său de a solicita rambursarea. Prin urmare, raportul de inspecţie fiscală din data de 22 iulie 2007, care a stat la baza Deciziei de impunere nr. 137 din 22 iulie 2005 precum şi toate actele subsecvente, consideră în mod nejustificat suma de 711.605 RON ca fiind nedeductibilă – aspect confirmat şi de raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză.
În ceea ce priveşte noţiunea de „diferenţe de TVA de plată", intimata – reclamantă a arătat că art. 142 alin. (2) din Cod fiscal defineşte TVA de plată drept diferenţa între taxa colectată şi taxa deductibilă, iar art. 157 din Cod Fiscal impune obligaţia achitării TVA datorate, stabilită prin decontul întocmit pentru fiecare perioadă fiscală. Diferenţele de TVA de plată, constatate de organele de control, nu se includ în deconturile de TVA, potrivit pct. 65 din Normele metodologice, emise în aplicarea art. 157 din Cod Fiscal
În opinia părţii, prin raportul de inspecţie fiscală nr. 78086 din 27 aprilie 2005, organele fiscale nu au stabilit o diferenţă de TVA de plată, ci doar au constatat nedeductibilitatea ei şi au obligat-o, în consecinţă, la plata TVA datorate, stingerea obligaţiei făcându-se prin compensare. Astfel a fost indusă o confuzie între stabilirea momentului naşterii dreptului de deducere a TVA şi stabilirea diferenţei de TVA de plată, confuzie care a dus la respingerea greşită a cererii de rambursare.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs formulate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama şi de apărările cuprinse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.
În vederea clarificării raportului de drept fiscal dedus judecăţii este necesară o expunere rezumativă a traseului procesual urmat de intimata – reclamantă pentru a obţine recunoaşterea şi valorificarea dreptului său, pretins vătămat, de a-i fi rambursată suma de 711605 lei, cu titlu de TVA deductibilă.
Astfel, cererea de chemare în judecată a avut drept obiect anularea Deciziei de impunere nr. 137 din 22 iulie 2005, prin care s-a respins la rambursare suma de 711.605 RON, reprezentând TVA deductibilă, obligarea pârâtei să-i recunoască reclamantei dreptul de rambursare a sumei respective şi obligarea pârâtei, în consecinţă, la emiterea unei decizii de aprobare a rambursării sumei, sub sancţiunea de daune cominatorii în cuantum de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere.
Prin Decizia nr. 137 din 22 iulie 2005, intitulată „decizie de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală", autoritatea fiscală a respins rambursarea sumei de 711.605 lei solicitată cu titlu de TVA deductibilă.
Măsura respingerii rambursării TVA a fost motivată prin faptul că suma respectivă constituie o obligaţie suplimentară de plată, stabilită prin raportul de inspecţie fiscală nr. 78086 din 27 aprilie 2005 şi a fost inclusă în decontul de TVA pe luna mai 2005, deşi potrivit legii diferenţele de TVA de plată nu se includ în decont.
În cursul derulării litigiului, prin Decizia nr. 181 din 25 septembrie 2006, A.N.A.F. a admis contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 137 din 22 iulie 2005, decizie pe care a anulat-o.
Din cuprinsul Deciziei nr. 181 din 25 septembrie 2006 rezultă că motivul pentru care a fost anulată Deciziade impunere este unul de ordin formal, constând în aceea că în soluţionarea cererii de rambursare a TVA, admise parţial, D.G.F.P. nu trebuia să emită două tipuri de acte (decizie de impunere şi decizie de rambursare), ci numai o decizie de rambursare, asimilată deciziei de impunere potrivit art. 85 lit. a) din C. proCod Fiscal în forma în vigoare la acea dată.
Prin sentinţa nr. 3625 din 13 decembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea ca inadmisibilă, reţinând că reclamanta a sesizat instanţa mai înainte de a se fi finalizat procedura administrativă de contestare a deciziei de impunere.
Această sentinţă a fost casată prin Decizia nr. 2048 din 18 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu motivarea că după precizarea de acţiune intervenită la 6 decembrie 2006, instanţa a rămas învestită cu soluţionarea capetelor 2 şi 3, referitoare la rambursarea TVA şi emiterea deciziei de rambursare, care nu au fost avute în vedere când a fost analizată admisibilitatea acţiunii.
În fond după casare, la termenul din 31 octombrie 2007, reclamanta a depus la dosar o precizare a acţiunii, în care a arătat că solicită, în raport cu Decizia de casare, obligarea pârâtei la recunoaşterea dreptului său de a solicita rambursarea sumei de 711.605 lei, reprezentând TVA deductibilă şi obligarea pârâtei să emită o nouă decizie de rambursare prin care să fie aprobată rambursarea sumei de 711.605 lei.
Totodată, a invocat excepţia de nelegalitate a Deciziei de rambursare nr. 386011 din 23 august 2005, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Prin încheierea din data de 12 decembrie 2007, Curtea de apel a respins excepţia de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate, reţinând că Decizia de rambursare este un act administrativ individual în sensul Legii nr. 554/2004, actul fiscal fiind o specie a actului administrativ supus prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Prin aceeaşi încheiere a fost respinsă şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii cu privire la cele două capete de cerere trimise spre rejudecare, cu motivarea că acestea se încadrează în ipoteza refuzului nejustificat de rezolvare a cererii, apreciat de reclamantă ca fiind nejustificat, păşind apoi la soluţionarea fondului cauzei.
Ţinând seama de cadrul procesual configurat în sensul celor arătate mai sus, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut aplicarea greşită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, dintr-o dublă perspectivă, atunci când a considerat admisibilă excepţia de nelegalitate a Deciziei de rambursare nr. 386011 din 23 august 2005.
Prin această decizie, emisă potrivit art. 85 lit. a) C. proCod Fiscal în vigoare la acea dată, în urma depunerii decontului de taxă pe valoare adăugată pentru luna mai 2005, din totalul de 1.191.948 lei reprezentând TVA solicitată la rambursare a fost aprobată rambursarea sumei de 424.106 lei.
La baza emiterii deciziei s-a aflat raportul de inspecţie fiscală nr. 79772 din 22 iulie 2005, în care se concluzionează că din totalul de 1.191.948 lei – TVA solicitată la rambursare, suma de 711.605 lei este de respins la rambursare, suma de 56.237 lei urmează a fi reportată, iar suma de 424.106 lei poate fi rambursată. Totalul ultimelor trei sume este egal cu suma solicitată de reclamantă.
Aşa cum s-a reţinut anterior în cuprinsul prezentei decizii, pentru suma de 711.605 lei, respinsă la rambursare, D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti a emis şi Decizia de impunere nr. 137 din 22 iulie 2005, în care a menţionat soluţia de respingere a rambursării şi a motivat măsura, dar acea decizie a fost anulată de A.N.A.F. pe considerentul că în soluţionarea cererilor de rambursare a TVA admise total sau parţial se emite un singur tip de act fiscal, şi anume Decizia de rambursare (în speţă, Decizia nr. 386011/23 august 2005).
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.
Aparent, acest text nu face distincţie, nici în funcţie de natura actului administrativ unilateral individual şi nici în ceea ce priveşte caracterul de act administrativ tipic, definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, sau acela de act asimilat în sensul art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege (refuzul nejustificat de rezolvare a cererii sau tăcerea administraţiei).
Cu toate acestea, prevederea legală menţionată nu poate fi interpretată literal, scoasă din context, fără a se ţine seama de scopul urmărit de legiuitor şi de calea procesuală aleasă de parte pentru a obţine recunoaşterea dreptului sau a interesului legitim pretins vătămat.
În acest sens, este de menţionat, pe de o parte, că în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, în cazul în care instanţa de contencios administrativ constată nelegalitatea actului, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona cauza fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.
Prin urmare, scopul invocării excepţiei de nelegalitate este înlăturarea actului din proces, iar nu obţinerea unui răspuns favorabil la o cerere, fapt ce ar induce ideea obligării autorităţii publice de a acţiona într-un anumit mod, prin soluţia dată asupra excepţiei.
Or, în speţă, instanţa de fond a admis excepţia de nelegalitate „în privinţa omisiunii de soluţionare a solicitării de rambursare…", soluţie care nu numai că nu este conformă situaţiei rezultate din înscrisurile depuse la dosar şi expuse pe larg în considerentele precedente, dar este şi străină de scopul excepţiei de nelegalitate, aşa cum rezultă din prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Pe de altă parte nelegalitatea unui act administrativ nu poate fi invocată, în acelaşi timp, în cadrul aceluiaşi litigiu, şi pe calea acţiunii directe în contencios administrativ, şi pe calea incidentă a excepţiei de nelegalitate. Chiar dacă, prin reductio ad absurdum, s-ar accepta teza potrivit căreia refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri şi tăcerea administraţiei pot forma obiectul excepţiei de nelegalitate, în cauza de faţă nu s-ar putea ajunge la o altă concluzie decât cea a inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate invocate de reclamantă, pentru că refuzul, considerat nejustificat, de rezolvare a cererii de rambursare TVA constituie şi obiectul acţiunii principale, aşa cum a fost restrânsă în fond după casare.
În fine, se mai impune observaţia că potrivit art. 205 alin. (2) C. proCod Fiscal, în materie fiscală, cel care se consideră lezat în drepturile sau în interesele sale legitime prin „lipsa" unui act administrativ fiscal – cu alte cuvinte, prin refuzul explicit sau tacit de rezolvare a unei cereri – are la îndemână procedura specială de contestare reglementată de Titlul IX al Codului de procedură fiscală, urmând ca Decizia emisă în soluţionarea contestaţiei să fie atacată la instanţa de contencios administrativ, conform art. 208 alin. (2) din Cod.
Cu privire la soluţia dată celor două capete de cerere ce compun acţiunea principală în limitele stabilite prin Decizia de casare, aşa cum a fost lămurită şi explicată în considerentele sentinţei atacate, Înalta Curte constată că admiterea acţiunii principale a fost consecinţa admiterii excepţiei de nelegalitate a Deciziei nr. 386011 din 23 august 2005.
În condiţiile în care refuzul de rambursare a sumei de 711.605 lei nu a fost contestat pe calea prevăzută de art. 205 C. proCod Fiscal, iar excepţia de nelegalitate este, aşa cum rezultă din cele expuse anterior, inadmisibilă, recunoaşterea pe cale judiciară a dreptului la rambursarea TVA este însă lipsită de fundament.
De altfel, prevederile pct. 65 din Normele metodologice emise în aplicarea art. 157 din Cod Fiscal (în forma în vigoare în perioada supusă analizei) erau clare în sensul că diferenţele de TVA de plată, constatate de organele de control, nu se includ în deconturile de TVA – aspect recunoscut şi de intimata – reclamantă în întâmpinarea depusă în recurs.
Or, suma de 711.605 lei, compusă din 316.537 lei – TVA a cărei plată în vamă a fost suspendată şi 395.068 lei - TVA cu exigibilitate amânată, nu a fost achitată la data scadenţei, care era la 30 noiembrie 2004, fiind reţinută cu titlu de obligaţii suplimentare de plată (diferenţe de plată în sensul normei mai sus enunţate) în raportul de inspecţie fiscală nr. 78086 din 27 aprilie 2005 şi în Decizia de impunere nr. 74 din 27 aprilie 2005, necontestate la vremea respectivă, astfel că nu putea fi inclusă în decontul TVA din luna imediat următoare (mai 2005).
Faţă de conţinutul evident al acestor două acte, susţinerile făcute în întâmpinare, pe de o parte în sensul că „prin raportul de inspecţie fiscală nr. 78086 din 27 aprilie 2005, organele de control au colectat TVA în sumă de 711.605 RON….Odată colectată această sumă de către organele fiscale, se consideră născut dreptul intimatei – reclamante de a solicita rambursarea…"(pct. III.1, paragraful 4) şi pe de altă parte că „ prin raportul de inspecţie fiscală nr. 78086 din 27 aprilie 2005, organele de control nu au stabilit însă o astfel de diferenţă de TVA de plată, ci doar au constatat nedeductibilitatea TVA în cuantum de 711.605 RON la data de 27 aprilie 2005, întrucât acest drept ia naştere - pe bună dreptate am spune - la achitarea TVA şi au obligat în consecinţă intimata - reclamantă la plata TVA datorată potrivit dispoziţiilor art. 145 alin. (2) si art. 145 alin. (8) din Cod Fiscal si pct. 67 alin. lit. a) din Normele Metodologice. A urmat plata acestei sume prin compensare" (pct. III.2, paragraful 6) sunt nu doar contradictorii, ci şi lipsite de suport.
Având în vedere toate considerentele expuse şi constatând întemeiat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 312 alin. (3) C. proc. civ. va modifica sentinţa atacată, în sensul respingerii ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate şi a respingerii ca nefondată a acţiunii principale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 2707 din 1 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 386011 din 23 august 2005 emisă de A.N.A.F. – D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, invocată de SC U.E.C.B. SA.
Respinge acţiunea formulată de reclamantă ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2009
| ← ICCJ. Decizia nr. 300/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 336/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
