ICCJ. Decizia nr. 334/2009. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 334/2009
Dosar nr. 21283/3/2007
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1028 din 1 aprilie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului L.T.I., prin care solicită în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei să se constate că Legea nr. 226/2006 şi Ordinul nr. 572/2006 s-au aplicat discriminatoriu, pârâtul urmând să fie obligat să dispună înlăturarea discriminării cu acordarea beneficiului Legii nr. 266/2006 şi să ordone C.N.P.D.A.S. şi celorlalte organe cărora le revin drepturi şi obligaţii în aplicarea Legii nr. 226/2006 să-i considere cei 39 de ani de activitate încadraţi în Grupa I de muncă ca fiind stagiu de cotizare în condiţii speciale.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamantul nu a arătat în ce mod Ordinul nr. 572/2006 ar încălca dispoziţiile Legii nr. 226/2006 în baza căruia a fost emis. Dimpotrivă, chiar el susţine că ordinul atacat este în conformitate cu Legea nr. 226/2006, pretinzând însă că însăşi această lege ar produce consecinţe vătămătoare fiind discriminatorie.
Cât priveşte discriminarea realizată prin însăşi legea ce a stat la baza actului administrativ atacat, instanţa de fond a constatat că nu există o decizie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării sau a Curţii Constituţionale care să constate neconstituţionalitatea sau caracterul discriminatoriu al legii.
În ceea ce priveşte cererea privind obligarea autorităţii pârâte să emită acte administrative menite să înlăture vătămarea cauzată prin Ordinul nr. 572/2006, instanţa a apreciat că nici acest capăt de cerere nu este întemeiat, în condiţiile în care nu s-a constatat în nici un mod că Ordinul nr. 572/2006 ar contraveni vreunei legi în vigoare.
împotriva acestei hotărâri reclamantul L.T.I. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul susţine că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii şi schimbă interesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acţiunii.
Astfel, a solicitat o decizie a organelor abilitate de lege care să se pronunţe asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, privind neconstituţionalitatea şi discriminarea cu care a fost promovată legislativ de către Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, Legea nr. 226/2006 şi Ordinul nr. 572/2006.
În acest sens recurentul arată că a beneficiat de grupa I de muncă în baza deciziei nr. 87/1999 a Curţii Constituţionale până la data promovării legislative a Legii nr. 226/2006, iar pârâtul refuza să aplice Decizia menţionată conform art. 29 pct. 3 din Legea nr. 47/1992 precum şi Decizia nr. 3239 din 10 noiembrie 2000, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie privind acordarea drepturilor conform Decretului - Lege nr. 68/1990.
Menţionează recurentul că înţelege să renunţe la judecarea pct. 2 lit. a) şi lit. b) din acţiune în condiţiile art. 246 C. proc. civ.
În completările formulate la cererea de recurs, se arată că a fost publicată Legea nr. 218 din 27 octombrie 2008 prin care s-a modificat şi completat Legea nr. 19/2000, care în art. 1651 restabileşte beneficiile privind grupele I sau II de muncă, precum şi OUG nr. 100 din27 august 2008 pentru completarea Legii nr. 19/2000 care introduce art. 78^2 ce reglementează situaţia asiguraţilor care au desfăşurat activităţi în locuri de muncă încadrate în grupa I şi/sau grupa II de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, pentru acordarea unui număr suplimentar de puncte.
Se susţine că aceste prevederi legale nu conduc la repararea vătămării ce i s-a produs, întrucât dispoziţiile invocate se aplică începând cu 1 octombrie 2008, iar drepturile au fost încălcate conform Legii nr. 19/2000 începând cu 1 iulie 2005.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând în mod formal, fără a răspunde la criticile formulate de recurent, că soluţia primei instanţe este legală.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs reţinute în esenţă, precum şi sub toate aspectele potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care solicită în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, să se constate aplicarea discriminatorie a Legii nr. 226/2006 şi a Ordinului nr. 572/2006 dat în aplicarea ei, privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale de muncă, ceea ce îi afectează drepturile de pensie aşa cum au fost stabilite prin Decizia nr. 9186 din 27 ianuarie 2000.
Aparţine instanţei de contencios administrativ competenţa de soluţionare a acţiunii prin care se solicită anularea parţială sau totală a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, chiar şi în ipoteza în care prin acţiune sunt invocate argumente vizând instituirea unor tratamente diferenţiate şi/sau discriminatorii între persoane aparţinând aceleiaşi categorii profesionale.
Este corectă susţinerea recurentului că fundamentarea cererii de chemare în judecată pe existenţa unei situaţii de discriminare nu atrage în mod automat incidenţa procedurii reglementate de OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, ca de altfel şi argumentele privind drepturile sale de pensie afectate prin prevederile legale apreciate de recurent ca neconstituţionale pentru aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa având obligaţia, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., de a da acţiunii o corectă calificare juridică.
Recurentul a sesizat instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care solicită ca în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii să se înlăture aplicarea discriminatorie a legii nr. 226/2006 art. 2 alin. (2) din anexa 1 în care sunt nominalizate numai o parte din activităţile încadrate în grupa I de muncă.
Prin OUG nr. 209/2008 pentru modificarea Legii nr. 18/2000 privind sistemul de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, legiuitorul a intervenit şi a reglat situaţia semnalată de recurent, înlăturând aspectele considerate ca fiind inechitabile.
Astfel,s-a prevăzut în mod expres că scopul Legii nr. 218/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 19/2000 îl constituie înlăturarea discrepanţelor existente între persoanele care au desfăşurat activităţi încadrate în grupele I şi II de muncă înainte de data de 1 aprilie 2001.
Fiind soluţionat conflictul rezultat din succesiunea în timp a celor două acte normative prin înlăturarea acestor „discrepante", instanţa nu a mai sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate în sensul invocat de recurent.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de L.T.I., împotriva sentinţei civile nr. 1028 din 1 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 287/2009. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 340/2009. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
