ICCJ. Decizia nr. 3528/2009. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3528/2009
Dosar nr. 3449/1/2009
Şedinţa publică din 24 iunie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Hotărârea nr. 558 din 26 martie 2009, Plenul C.S.M. a respins contestaţia formulată de A.R., judecător la Judecătoria Chişineu-Criş, împotriva Hotărârii nr. 127 din 25 februarie 2009 a secţiei pentru judecători a C.S.M., prin care a fost respinsă cererea de transfer a doamnei judecător de la Judecătoria Chişineu-Criş la Judecătoria Timişoara, sau la Judecătoria Lugoj.
Pentru a adopta această hotărâre Plenul C.S.M. a reţinut, în esenţă, că la respingerea cererii de transfer a doamnei judecător A.R., secţia pentru judecători a C.S.M. a avut în vedere dispoziţiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004.
Prin Hotărârea nr. 603 din data de 26 martie 2009, Plenul C.S.M. a decis că interdicţia prevăzută de dispoziţiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se apreciază în raport cu data declanşării procedurii de numire în funcţia de judecător/procuror. Rezultă că, în cazul doamnei judecător A.R., este aplicabilă interdicţia de 1 an şi nu cea de 3 ani, termen care curge însă, de la data numirii în funcţia de judecător, respectiv, 01 iulie 2008.
Plenul C.S.M. a mai reţinut că, într-adevăr, transferul reprezintă un drept al magistratului, însă, aşa cum prevăd şi dispoziţiile menţionate, acesta poate fi suspus unei restrângeri justificate obiectiv de un scop legitim prin modalităţi care sunt adecvate şi necesare.
De asemenea, s-a mai apreciat că scopul legitim în cazul interdicţiei prevăzute la art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este acela de a păstra pentru o anumită perioadă, o stabilitate a magistraţilor la instanţele şi unităţile de parchet care se confruntă cu un serios deficit de personal, motiv pentru care, la concursurile de admitere în magistratură organizate în condiţiile art. 33 au fost scoase la concurs, posturi de la instanţele şi parchetele cu un deficit real de judecători şi procurori, urmărindu-se astfel remedierea unor asemenea situaţii şi implicit buna administrare a justiţiei.
Împotriva acestei hotărâri contestatoarea A.R. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că această interdicţie de detaşare, delegare, transfer sau promovare nu îi este aplicabilă, în condiţiile în care în momentul în care a susţinut examenul de admitere în magistratură ea nu era în vigoare, regulile fiind schimbate pe parcurs.
În situaţia în care se apreciază că aceste dispoziţii legale îi sunt aplicabile recurenta consideră că această interdicţie are caracter discriminatoriu şi neconstituţional.
Fiind numită în baza unui concurs legal organizat recurenta consideră că, în calitate de magistrat, se bucură de aceleaşi drepturi, respectiv de transfer, promovare, detaşare ca şi un judecător absolvent al Institutului Naţional al Magistraturii din România în condiţiile în care atât dispoziţiile art. 16 din Constituţiei României cât şi dispoziţiile art. 14 raportat la art. 1 din Protocolul 12 al C.E.D.O. interzic orice fel de discriminare.
Se mai arată că este absurd ca unei categorii de magistraţi să i se impună o interdicţie în timp ce altor categorii de magistraţi, cu aceleaşi atribuţii şi responsabilităţi ca ale primei categorii să nu i se impună o asemenea interdicţie.
Recurenta mai consideră că interdicţia de promovare este o atingere adusă dreptului de dezvoltare profesională în condiţiile în care îndeplineşte condiţiile de vechime prevăzute de art. 44 din Legea 303/2004.
Examinând actele dosarului, hotărârea atacată şi criticile recurentei, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constatată că recursul nu este fondat, având în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 97 din 14 aprilie 2008 privind aprobarea OUG nr. 100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul justiţiei, „persoanele numite în condiţiile prezentului articol nu pot fi delegate, detaşate, transferate şi nu pot promova la alte instanţe sau parchete timp de cel puţin 3 ani de la numirea în funcţie".
La data susţinerii concursului de admitere de către recurenta A.R., respectiv 13 aprilie 2008, erau în vigoare dispoziţiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 astfel cum au fost modificate prin OUG nr. 100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul justiţiei, potrivit cărora interdicţia redată anterior era de un an.
Prin Hotărârea nr. 603 din 26 martie 2009, Plenului C.S.M. a decis că „interdicţia prevăzută de dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se apreciază în raport cu data declanşării procedurii de numire în funcţia de judecător sau procuror".
Recurenta a fost numită în funcţia de judecător prin Decretul Preşedintelui României nr. 595 din data de 25 iunie 2008. Prin urmare, la momentul formulării şi soluţionării cererii de transfer, termenul de un an aplicabil interdicţiei vizate în prezenta cauză nu era împlinit, motiv pentru care solicitarea a fost în mod corect respinsă.
În ceea ce priveşte principiile nediscriminării şi al egalităţii de tratament, a căror nerespectare o invocă recurenta, Înalta Curte, având în vedere şi argumentele deja expuse, apreciază că situaţia învederată nu se circumscrie conceputului de „discriminare".
Aşa cum a statuat de altfel şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a C.E.D.O., principiul egalităţii în drepturi, consfinţit constituţional, presupune identitate de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se ca legiuitorul să stabilească norme diferite în raport cu persoane aflate în situaţii diferite.
Principiul egalităţii sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situaţie identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.
Funcţia sa este aceea de a preveni formularea de distincţii arbitrare şi de a evita diferenţele de tratament juridic fără motive obiective.
Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi.
Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii. De altfel, art. 7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.
Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. este un drept subiectiv substanţial. Textul în discuţie enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.
În opinia C.E.D.O., „a distinge nu înseamnă a discrimina", iar diferenţa de tratament devine discriminare atunci când autorităţile naţionale introduc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
În plus, se cuvine a fi subliniat faptul că instanţa constituţională a precizat, în acord cu jurisprudenţa europeană, că principiul egalităţii presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice.
Or, în cauza de faţă acest principiu nu poate fi aplicat, recurenta nefiind în aceeaşi situaţie cu acei magistraţi cărora le-au fost aprobate cererile.
Cererile de transfer la care face referire recurenta, au fost analizate de intimat, fiind luate în considerare elemente diferite de cele ale recurentei.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.R. împotriva Hotărârii nr. 558 din 26 martie 2009 a Plenului C.S.M., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5862/2009. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 3567/2009. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
