ICCJ. Decizia nr. 4133/2009. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4133/2009
Dosar nr. 640/2/2009
Şedinţa publică din 7 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 ianuarie 2009, reclamantul Consiliul Local al Întreprinderilor Mici şi Mijlocii Craiova a chemat în judecată pe pârâtul M.D.L.P.L., solicitând, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării, până la pronunţarea instanţei de fond, a procesului – verbal de constatare încheiat de D.C.A.F.C. în data de 23 iulie 2008 şi comunicat cu nr. 111541 din 12 septembrie 2008, privind proiectul RO 2004/016-784 ianuarie 04 ianuarie 08 – „Stimularea cooperării transfrontaliere de afaceri prin armonizarea ofertelor şi serviciilor turistice cu exigenţele U.E. în zona transfrontalieră Dolj – Pleven" şi a Deciziei nr. 124350 din 04 noiembrie2008 prin care s-a soluţionat contestaţia nr. 117944 din 10 octombrie 2008 formulată de Consiliul Local al Întreprinderilor Mici şi Mijlocii Craiova împotriva procesului verbal anterior indicat.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul susţine că, în esenţă, prin procesul verbal solicitat a fi suspendat a fost obligat la restituirea sumei de 35.547,15 euro (echivalentul a 127.408, 10 RON), deoarece, în mod nelegal, această sumă ar fi fost plasată de societate în mai multe conturi(iar nu în contul unic dedicat proiectului).
În plus, reclamantul consideră că funcţionarii care au întocmit acest act administrativ nu aveau competenţa să o facă.
În concepţia reclamantului, fără a antama fondul contestaţiei, măsura luată e considerată abuzivă.
De asemenea, reclamantul arată că, întrucât suma a fost cheltuită ulterior în interesul proiectului, societatea nu dispune de lichidităţi pentru returnarea sumei.
Prin urmare, orice executare silită a actelor administrative în discuţie ar conduce la insolvenţa societăţii, iar odată declanşată o asemenea procedură, paguba nu ar putea fi niciodată recuperată, chiar în cazul anulării actelor administrative.
Prin întâmpinarea aflată la filele 16-18 dosar fond, pârâtul a solicitat respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată.
M.D.L.P.L. apreciază că simplele afirmaţii făcute de reclamantă( în sensul că orice executare silită a actelor atacate ar conduce la insolvenţa reclamantei) nu fac dovada existenţei unei pagube iminente, în mod implicit, în lipsa unor probatorii corespunzătoare.
În ceea ce priveşte „ cazul bine justificat", pârâtul consideră că nu există elemente de vădită nelegalitate în actul administrativ atacat, iar motivele invocate de reclamantă sunt susţineri de ordin subiectiv, privitoare la o eventuală insolvenţă a sa.
Prin sentinţa civilă nr. 774 din 25 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII – a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de suspendare ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de fond a constatat că reclamantul nu a indicat o motivare a susţinerii sale în sensul necompetenţei funcţionarilor care au întocmit procesul verbal, astfel că, la o primă vedere, faţă de dispoziţiile OG nr. 79/2003 (art. 2 şi art. 11), act normativ în baza căruia a fost emis procesul verbal în discuţie, nu se poate reţine invocarea unei împrejurări de fapt sau de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii acestui act.
Pe de altă parte, în opinia instanţei de fond, nici susţinerea potrivit căreia suma a fost folosită ulterior în interesul proiectului, nu este o împrejurare de natură să creeze o îndoială în privinţa nelegalităţii actului, cu atât mai puţin o îndoială serioasă, ci, dimpotrivă, constituie o recunoaştere a reclamantului în sensul că nu a respectat legislaţia incidentă şi prevederile contractului de grant, ceea ce ar veni în sprijinul afirmaţiilor pârâtului în sensul că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat în speţă.
În plus, în concepţia judecătorului fondului, nici aspectul referitor la rezoluţiunea contractului de grant nu poate fi reţinut ca fiind o împrejurare de fapt sau de drept de natură să creeze o îndoială serioasă împotriva legalităţii actului a cărui suspendare se solicită, deoarece instanţa care judecă cererea de suspendare nu se poate pronunţa asupra acestui aspect, deoarece ar soluţiona implicit fondul cauzei.
Mai mult, în optica instanţei de fond, la o primă vedere, faţă de disp. art. 12 şi art. 16 din Condiţiile generale aplicabile contractelor pentru granturi ale Comunităţii Europene, nu se poate susţine că există o îndoială puternică asupra legalităţii procesului verbal de constatare din 23 iulie 2008 şi, implicit, a Deciziei nr. 124350 din 04 noiembrie2008.
Cu privire la condiţia existenţei pericolului producerii unei pagube iminente, Curtea a reţinut că această condiţie este aproape întotdeauna îndeplinită în privinţa unor asociaţii care au scop social – economic, având în vedere că indisponibilizarea unor sume importante de bani are ca efect, întotdeauna, împiedicarea desfăşurării, în condiţii optime, a acestor activităţi, sau pericolul intervenirii unei stări de insolvenţă.
În consecinţă, cererea de suspendare apare ca neîntemeiată, întrucât cele două condiţii impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 trebuie întrunite cumulativ, iar prima condiţie a cazului bine justificat nu a fost îndeplinită.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti s-a promovat recurs în termen legal de către reclamant, care a invocat nemotivarea sentinţei şi motivarea contradictorie a acesteia, greşita aplicare şi interpretarea eronată a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, dar şi neluarea în considerare a probelor administrate.
În cadrul primului motiv de recurs, se susţine că trebuia să se identifice acele prevederi care puteau fi considerate ca incidente în speţă, ţinând seama de faptul că: art. 12 din Condiţiile generale aplicabile contractelor pentru granturi ale Comunităţii Europene are 6 subpuncte(care se referă, fiecare, la diferite consecinţe subsumate „încetării contractului"); art. 16 are 10 subpuncte(din care niciunul nu se referă la ipoteze cum este aceea dedusă judecăţii în dosarul de fond – restituirea sumelor avansate în baza contractului de grant).
În ceea ce priveşte motivarea contradictorie a sentinţei, recurentul arată că hotărârea criticată antamează problema folosirii ulterioare de către el a sumei, valorificând, în detrimentul asociaţiei, elementul esenţialmente de fond care constă în presupusa recunoaştere de către reclamant a nerespectării legislaţiei incidente şi a prevederilor contractului de grant. Pe de altă parte, analizând afirmaţia reclamantului în sensul că, în lipsa rezoluţiunii, este imposibilă restituirea prestaţiilor, instanţa a refuzat analizarea acestui argument, subliniind că cercetarea lui ar însemna o intruziune în fondul chestiunii, fapt nepermis în această procedură sumară.
Referitor la al doilea motiv de recurs, recurentul precizează că sentinţa atacată a făcut o confuzie între cercetarea indiciilor şi cercetarea fondului.
În concepţia recurentului, afirmaţia în sensul că, în absenţa rezoluţiunii contractului de grant, nu se poate cere restituirea prestaţiei (suma acordată), era, în sine, un indiciu(element exterior, susceptibil de apreciere sumară) de natură să conducă la concluzia că achitarea prestaţiei era o operaţiune fără cauză.
În opinia aceleiaşi părţi, împrejurarea dacă o sumă de bani poate sau nu să fie restituită în absenţa rezoluţiunii comportă o analiză strict de principiu, la nivel sumar, fără ca această analiză să facă necesară cercetarea fondului cauzei, aşa cum a susţinut prima instanţă.
Un alt indiciu arătat de recurent vizează comportamentul intimatului în acest raport litigios, încă din faza prejudiciară : organul de control propune rezoluţiunea contractului de grant; organul de soluţionare a contestaţiei administrative constată că, „deşi prin procesul verbal de constatare se propune ca măsură de sancţionare rezoluţiunea, aceasta nu a fost aplicată"; sesizând eroarea de a fi impus restituirea grantului în absenţa rezoluţiunii, intimatul afirmă în întâmpinarea de la fond: „considerăm că este întemeiată rezoluţiunea contractului de grant".
În optica recurentului, constituie indicii puternice de nelegalitate atât încălcarea regulii elementare în materie de restituire a prestaţiilor, cât şi poziţionarea ulterioară a intimatului faţă de această încălcare.
De asemenea, recurentul consideră că prima instanţă a ignorat realizarea proiectului, precum şi faptul că toţi banii sunt la destinatari.
Un ultim motiv de recurs se referă la neluarea în seamă a probelor administrate, fiind vorba despre probele care s-au referit la consecinţele negative ale perturbării activităţii asociaţiei, care are un scop social-economic, care serveşte un interes public de ordin local şi regional.
Prin întâmpinarea aflată la filele 28-30 dosar, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune, în baza art. 312 alin. (1) teza I C.pr.civ. coroborat cu art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, admiterea recursului.
Instanţa de control judiciar constată că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Mai precis, Înalta Curte consideră că este vorba despre o aplicare greşită a legii, avându-se în vedere argumentele care vor fi expuse în continuare.
Obiectul prezentei acţiuni se referă la suspendarea executării procesului – verbal de constatare încheiat de D.C.A.F.C. în data de 23 iulie 2008 şi comunicat cu nr. 111541 din 12 septembrie2008, privind proiectul RO 2004/016-784 ianuarie 04 ianuarie 08 –„ Stimularea cooperării transfrontaliere de afaceri prin armonizarea ofertelor şi serviciilor turistice cu exigenţele U.E. în zona transfrontalieră Dolj – Pleven", dar şi a Deciziei nr. 124350 din 04 noiembrie2008 - prin care s-a soluţionat contestaţia nr. 117944 din 10 octombrie2008 formulată de reclamant împotriva procesului – verbal sus menţionat - până la pronunţarea instanţei de fond asupra anulării actelor individualizate anterior.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Din lecturarea acestui text legal anterior citat rezultă că o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În mod evident, actele solicitate a fi suspendate în prezenta cauză întrunesc cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi caracterizate drept acte administrative.
Pe de altă parte, trebuie amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Aşa cum am amintit mai sus, o condiţie impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenţei unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetăţeanul şi statul).
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret trebuie să o realizeze.
Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
În zilele noastre, apărarea legalităţii acţiunii administrative se impune, mai ales, în cadrul litigiilor de contencios administrativ.
Pe de altă parte, constituie o realitate incontestabilă faptul că actele administrative produc efecte juridice în toate ramurile de drept.
Prezumţia de legalitate domină întregul drept administrativ românesc şi indică fundamentul, justificarea obligaţiei de supunere imediată actelor administrative în statul de drept.
Pe cale de consecinţă, vom admite că actul administrativ este prezumat legal, iar pe această prezumţie este construit edificiul contenciosului administrativ în ţara noastră.
Cu privire la executarea obligaţiilor de către cei administraţi, se poate considera că principiul fundamental care decurge din prezumţia de legalitate este acela că particularul trebuie să execute actul administrativ. Pe de altă parte, autoritatea publică nu are nevoie de un titlu executoriu eliberat de judecător pentru a-l constrânge.
Aşadar, actul administrativ nu mai are nevoie de investirea cu formulă executorie, fiind el însuşi un titlu executoriu.
În această materie, regăsim regula executării din oficiu a actelor, cunoscută şi sub denumirea de principiul executio ex officio.
În alţi termeni, putem afirma că, urmare a prezumţiei de legalitate, actul administrativ este obligatoriu ca toate actele juridice, adică trebuie să fie executat, trebuie să producă efectele pe care le-a urmărit autoritatea publică prin emiterea lui.
În acest context, trebuie precizat faptul că unele acte administrative nu sunt susceptibile de executare silită, astfel că nu se poate dispune suspendarea unor asemenea acte.
În speţa de faţă, Înalta Curte constată că un asemenea act este reprezentat de Decizia nr. 124350 din 04 noiembrie 2008, prin care intimatul pârât M.D.L.P.L. a respins ca neîntemeiată contestaţia administrativă formulată împotriva procesului verbal de constatare încheiat la 23 iulie 2008 (filele 41-45 dosar fond).
Acest act administrativ nu conţine dispoziţii care să fie susceptibile de executare silită, motiv pentru care cererea de suspendare a executării sale este neîntemeiată, nemaiavând relevanţă întrunirea sau nu a condiţiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Pentru a stabili dacă procesul – verbal de constatare se impune a fi suspendat, Înalta Curte trebuie să aibă în vedere conţinutul său.
Astfel, studiind acest act administrativ(aflat la filele 32-39 dosar fond), instanţa de control judiciar constată că D.C.A.F.C. din cadrul M.D.L.P.L. a stabilit că recurentul reclamant Consiliul Local al Întreprinderilor Mici şi Mijlocii Craiova are un debit de 35.547,15 euro, din care creanţa principală este de 34.809,13 euro – finanţare nerambursabilă şi 708,57 euro reprezentând dobânzi.
În cuprinsul acestui act administrativ, autoritatea publică a precizat că au fost încălcate condiţiile contractului de grant şi că se impune rezoluţiunea acestui contract şi demararea procedurilor de recuperare a finanţării PHARE.
Temeiul juridic pentru aceste măsuri a fost reprezentat de OG nr. 79/2003, privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare(fila 36 dosar fond).
Trebuie menţionat faptul că acelaşi text normativ a fost indicat de autoritatea emitentă ca temei legal al controlului(fila 33 dosar fond).
În esenţă, în procesul verbal aflat în discuţie, intimatul pârât a reţinut următoarele: „Din copiile aferente extraselor de cont ataşate la Raportul final, cât şi din dosarele existente la sediul beneficiarului, rezultă că în data de 19 martie 2007, din contul de euro al proiectului s-a licitat suma de 28.350 euro. În urma acestei tranzacţii a rezultat suma de 94.334, 63 RON, sumă care nu se regăseşte în extrasul de cont în lei al proiectului, din aceeaşi dată menţionată anterior. Din verificările efectuate reiese că această sumă a fost transferată într-un cont curent al beneficiarului, altul decât contul în lei declarat iniţial pentru desfăşurarea activităţii proiectului. În aceeaşi dată, respectiv 19 martie 2007, din contul de lei al proiectului, suma de 22.900 RON (6.882 euro) a fost transferată ca şi operaţie internă C.L.I.M.M. pentru C.L.I.M.M. către alt cont al beneficiarului, altul decât cel al proiectului, aşa cum reiese din extrasul de cont ataşat. Aceste sume transferate către conturi diferite, faţă de cele declarate iniţial pentru derularea operaţiunilor aferente proiectului, reapar în contul în lei declarat al proiectului la o diferenţă de câteva luni, respectiv suma de 94.334,63 RON în extrasul din data de 10 august 2007, şi suma de 22.900 RON în extrasul din data de 16 octombrie 2007"(filele 34-35 dosar fond).
Or, potrivit art. 1 din OG nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător, prezenta ordonanţă reglementează activităţile de constatare şi de recuperare a sumelor plătite necuvenit din asistenţa financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană şi/sau din fondurile de cofinanţare aferente, ca urmare a unor nereguli.
Însă, instanţa de control judiciar constată, cu ocazia pipăirii fondului cauzei, că, prin procesul verbal de constatare solicitat a fi suspendat, nu s-a constatat şi nu s-a dispus recuperarea unor sume plătite necuvenit din asistenţa financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană: sumele de bani individualizate în actul administrativ respectiv au fost transferate în alte conturi ale beneficiarului, reapărând în contul în lei declarat al proiectului la o diferenţă de câteva luni; aşadar, sumele de bani nu au fost plătite necuvenit, existând în materialitatea lor.
De altfel, Comisia de soluţionare a contestaţiei administrative a recunoscut în Decizia nr. 124350 din 04 noiembrie 2008 faptul că beneficiarul nu a avut o contabilitate separată pentru derularea proiectului, sume aferente proiectului fiind transferate în conturi curente ale beneficiarului şi blocate în conturile respective (fila 43 dosar fond).
Pe cale de consecinţă, existând indici temeinici de nelegalitate, instanţa de control judiciar apreciază că este un caz bine justificat, în accepţiunea legiuitorului, pentru a interveni suspendarea executării procesului verbal de constatare.
În altă ordine de idei, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În cauză, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, condiţia existenţei pericolului producerii unei pagube iminente este aproape întotdeauna îndeplinită în privinţa unor asociaţii, care au scop social economic, având în vedere că indisponibilizarea unor sume importante de bani are ca efect, întotdeauna, împiedicarea desfăşurării, în condiţii optime, a acestor activităţi sau pericolul intervenirii unei stări de insolvenţă.
Or, actele depuse de recurenta reclamantă la dosar atestă pericolul insolvenţei asociaţiei, deci un prejudiciu material, viitor şi previzibil.
Astfel, au fost depuse: acte privind începerea executării silite în baza procesului – verbal de constatare anterior individualizat (filele 22-23 dosar fond); acte privind statutul recurentei (din care rezultă: calitatea sa de persoană juridică non profit, care are un scop social – economic, care acoperă promovarea intereselor general economice ale întreprinderilor pe raza teritorială a judeţelor din Oltenia; obiectul de activitate care constă în acordarea de consultanţă şi asistenţă tehnică întreprinderilor mici şi mijlocii) – filele 51 – 65 dosar fond - ; state de plată aferente lunii decembrie 2008 - filele 76-77 dosar fond -; balanţă de verificare la 31 decembrie 2008 – filele 78 – 88 dosar fond; extrase de cont din luna februarie 2009 - filele 89-90 dosar fond.
Aşadar, instanţa de control judiciar constată că nu au fost luate în considerare probele administrate, fiind vorba de o aplicare greşită a legii.
Prin urmare, în speţa de faţă, sunt întrunite cerinţele cumulative impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru a se dispune suspendarea executării procesului verbal de constatare, până la pronunţarea instanţei de fond.
În raport de argumentele anterior prezentate, în baza art. 314 C.pr.civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa, iar pe fond, va admite în parte cererea reclamantului şi va dispune suspendarea executării procesului – verbal de constatare din 23 iulie 2008 până la pronunţarea instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Consiliul Local al Întreprinderilor Mici şi Mijlocii Craiova împotriva sentinţei civile nr. 774 din 25 februarie 2009 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi pe fond admite în parte cererea formulată de reclamantul Consiliul Local al Întreprinderilor Mici şi Mijlocii Craiova şi suspendă executarea procesului – verbal de constatare din 23 iulie 2008 până la pronunţarea instanţei de fond.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3562/2009. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5862/2009. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
