ICCJ. Decizia nr. 384/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 384/2009
Dosar nr. 4090/2/2007
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată la data de 7 iunie 2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii T.M.T, ş.a., au solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Inspectoratul Judeţean de Poliţie Constanţa şi Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata sumelor cuvenite cu titlu de primă de concediu, corespunzătoare anilor 2004-2006, actualizate cu coeficientul de inflaţie, de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective, şi la plata sumelor cuvenite cu titlu de spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pe perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2005, actualizate cu coeficientul de inflaţie, până la data plăţii efective.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 41 şi art. 53 din Constituţia României, OG nr. 38/2003, Legea nr. 360/2002, art. 91 din Legea nr. 188/1999 şi art. 56 şi art. 64 din Legea nr. 24/2000.
Prin sentinţa civilă nr. 881 din 19 martie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanţi, astfel cum a fost precizată şi cererile de intervenţie în interes propriu formulate în cauză şi a obligat pârâţii la plata către reclamanţi şi intervenienţii în interes propriu, a sumelor cuvenite cu titlu de primă de concediu aferente anilor 2004-2006, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, şi la plata sumelor cuvenite cu titlu de spor de fidelitate aferente anului 2005, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, corespunzător perioadelor efectiv lucrate de reclamanţi şi intervenienţi în cadrul instituţiilor pârâte. Prin aceeaşi sentinţă, Curtea de Apel Bucureşti, admiţând excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor (în prezent Ministerul Finanţelor Publice) a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă. Au fost respinse de către instanţă şi excepţiile de inadmisibilitate a cererii de chemare în garanţie şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor faţă de această ultimă cerere, pe care a respins-o însă, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 37 pct. 2 din OG nr. 38/2003, la plecarea în concediu de odihnă poliţistul primeşte o prima de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară, iar potrivit art. 6 din acelaşi act normativ, pentru activitatea desfăşurată în instituţiile din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, în calitate de militar, poliţist, funcţionar public şi personal contractual, poliţiştilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază, în condiţiile stabilite prin Ordin al Ministrului de Interne. A mai reţinut instanţa că prin art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004, respectiv art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005, aplicarea dispoziţiilor privind acordarea primei de concediu pe anii 2004, 2005 şi 2006 a fost suspendată, intrând sub incidenţa acestor dispoziţii şi art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003. De asemenea, a constatat instanţa că prin art. 2 alin. (1) din OUG nr. 118/2004 s-a suspendat aplicarea dispoziţiilor art. 6 din OG nr. 38/2003.
Apreciind că măsura suspendării acestor dispoziţii legale nu poate avea ca efect decât amânarea punerii în aplicare a dispoziţiilor legale menţionate, odată cu expirarea duratei de suspendare, obligaţia corelativă devenind executorie, instanţa a constatat că dreptul la acţiune având ca obiect acordarea primelor de vacanţă şi a sporului de fidelitate, se naşte în momentul încetării perioadei de suspendare: 31 decembrie 2006, respectiv 31 decembrie 2005
A mai constatat instanţa de fond că normele legale de suspendare contravin dispoziţiilor art. 15 şi art. 16 alin. (1) din Constituţia României, suspendând retroactiv un drept câştigat şi creând un regim discriminatoriu pentru reclamanţi şi intervenienţi, faţă de celelalte categorii de persoane încadrate în muncă.
Considerând aşadar, că suspendarea nu echivalează cu însăşi stingerea dreptului, instanţa a constatat că cererea reclamanţilor este întemeiată, astfel că a admis-o, admiţând totodată în temeiul art. 49 şi urm. C. proc. civ. şi cererile de intervenţie în interes propriu formulate în cauză.
Întrucât reclamanţii nu se află în niciun raport procesual cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, cererea formulată în contradictoriu cu acesta a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Asupra cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, Curtea a respins excepţia inadmisibilităţii acestei cereri dar constatând că între părţi nu există vreun raport legal sau convenţional de garanţie a sumelor solicitate cu titlu de primă de concediu şi spor de fidelitate, a apreciat-o ca fiind neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, care invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi cele ale art. 304 C. proc. civ., a solicitat Înaltei Curţi casarea acestei hotărâri în ceea ce priveşte capătul de cerere privind plata sporului de fidelitate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi respingerea cererii reclamanţilor ca neîntemeiată.
În susţinerea recursului său, acesta a arătat că hotărârea Curţii de Apel este netemeinică şi nelegală, fiind rezultatul interpretării şi aplicării greşite a legii. în acest sens, arată că sentinţa atacată este vădit nelegală, deoarece dispoziţiile art. 6 din OG nr. 38/2003, fiind suspendate, este evident faptul că acestea nu puteau produce efecte juridice în intervalul cuprins între 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2005, astfel încât instituirea în sarcina sa a obligaţiei de plată a dreptului pretins pe calea acţiunii promovate în cauză, s-a făcut cu încălcarea prevederilor imperative ale legii bugetului de stat pe anul 2005, lege prin care în bugetul său nu au fost prevăzute sume cu acest scop. În considerarea dispoziţiilor imperative ale art. 4 alin. (3) din Legea finanţelor publice nr. 500/2002, potrivit cu care „angajarea cheltuielilor din aceste bugete se face numai în limita creditelor bugetare aprobate" recurentul a arătat că admiterea cererii reclamanţilor ar pune Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră în imposibilitatea de a duce la îndeplinire a hotărârii instanţei, câtă vreme nu există fonduri alocate special cu această destinaţie.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 6 din OG nr. 38/2003, pentru activitatea desfăşurată în instituţiile din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, în calitate de militar, poliţist, funcţionar public şi personal contractual, poliţiştilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului de interne.
Ulterior, prin OUG nr. 118/2004 aplicarea dispoziţiilor art. 6 din OG nr. 38/2003 a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară, dreptul la plata sporului de fidelitate fusese deja acordat.
De aceea, nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2005, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de actul normativ de suspendare a dreptul ui dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Totodată, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră împotriva sentinţei civile nr. 881 din 19 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 359/2009. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 396/2009. Contencios → |
|---|
