ICCJ. Decizia nr. 524/2009. Contencios. Litigiu privind regimul străinilor. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 524/2009
Dosar nr. 1228/2/2008
Şedinţa publică din 3 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1647 din 28 mai 2008, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul S.E. în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări – Direcţia Migraţiune, având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea dreptului de stabilire a domiciliului în România, în conformitate cu prevederile art. 70 alin. (2) din OUG nr. 194/2000, republicată, potrivit cu care, străinilor de origine română, cum este cazul său, li se poate aproba stabilirea domiciliului în România fără îndeplinirea condiţiilor de la art. 70 (lit. a)-e).
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că pentru a fi aprobată stabilirea domiciliului în România a unui cetăţean străin, trebuie să fie îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 70 şi 72 din OUG nr. 194/2000, republicată, cu modificări, dar şi condiţia expresă şi imperativă prevăzută de art. 69 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Potrivit acestui din urmă text, străinul care cere acordarea unui drept de şedere permanentă trebuie să fie titularul unui drept de şedere în România, condiţie pe care reclamantul nu o îndeplineşte întrucât a intrat în ţară în baza unei vize de scurtă şedere, valabilă de la 1 iunie 2007, şi până la 30 august 2007, fără posibilitatea prelungirii şi în plus a şi părăsit teritoriul României la 15 septembrie 2007.
Instanţa de fond a stabilit că în aceste condiţii comisia constituită la 4 ianuarie 2008, corect a apreciat că reclamantul nu a îndeplinit şi cerinţa art. 69 alin. (1) din OUG nr. 194/2002, pentru care nu este prevăzută expres scutirea, relevantă fiind şi împrejurarea că din formularea textului invocat, rezultă că norma legală este permisivă, în sensul că acordarea stabilirii domiciliuluiîn România la cererea unui străin de origine română, cum este şi reclamantul, nu se face automat ci pe baza analizei comisiei, cu atribuţii exprese acordate prin lege în acest sens.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamantul S.E., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală.
În esenţă, prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că ar fi trebuit să deţină un drept de şedere, potrivit art. 69 din OUG nr. 194/2000, şi la momentul analizării cererii, întrucât nu a indicat care este temeiul unei astfel de susţineri, câtă vreme textul invocat se referă la existenţa dreptului de şedere numai la momentul formulării cererii, ceea ce, în cazul său, s-a şi întâmplat.
S-a mai susţinut de către recurent că în ciuda faptului că în adevăr, textul articolului 70 alin. (2) este unul permisiv, instanţa nu a observat că cererea sa trebuia admisă întrucât nu există nici un impediment la admiterea ei.
În fine, recurentul a mai arătat că nici comisia şi nici instanţa nu au ţinut cont şi de faptul că a întrunit şi condiţiile prevăzute de art. 46 alin. (1)5 lit. c) (actualmente alin. (1)6), intimata omiţând să se refere şi la împrejurarea că mama sa este în prezent cetăţean român.
Intimatul - pârât Oficiul Român pentru Imigrări a formulat în cauză întâmpinare la motivele de recurs ale recurentului, solicitând menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei recurate.
Intimatul a arătat că recurentului i-a fost respins cererea formulată ca urmare a faptului că nu îndeplinea condiţia referitoare la deţinerea unui drept de şedere temporară, de care nu sunt scutiţi străinii de origine română, cu atât mai mult cu cât acordarea dreptului solicitat nu se face automat.
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte, examinând sentinţa atacată în raport de prevederile legale aplicabile, incluzând art. 3041 C. proc. civ., de criticile recurentului, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. dar şi faţă de apărările intimatului-pârât, reţine că nu subzistă motive legale care să impună casarea sau modificarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond.
Din actele dosarului a rezultat necontestat de ambele părţi, că la data de 11 iulie 2007, recurentul-reclamant S.E., născut în Republica Moldova, cetăţean moldovean de origine română, a solicitat acordarea dreptului de şedere permanentă în România, stabilindu-se de autorităţile pârâte că acesta a intrat în România în baza unei vize de scurtă şedere valabilă 1 iunie 2007 – 30 august 2007, iar la data de 15 septembrie 2007 a părăsit teritoriul României.
Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite criticile recurentului - reclamant întrucât, după cum corect a reţinut şi instanţa de fond, refuzul autorităţilor pârâte de-a da curs şi de a soluţiona favorabil cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă nu este nici nejustificat şi nici nelegal, nefiind emis cu exces de putere.
Măsura a fost dispusă în temeiul art. 69 alin. (1) coroborat cu art. 70 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 194/2002.
Este adevărat că potrivit art. 70 alin. (2) din actul normativ indicat, străinilor de origine română sau născuţi în România, li se poate acorda dreptul de şedere permanentă fără îndeplinirea cerinţelor prevăzute la alin. (1) (lit. a)-e) al aceluiaşi articol, dar în acelaşi timp este de menţionat că acest text nu poate fi aplicat şi interpretat decât în coroborare cu prevederile art. 69 alin. (1) în care se stabileşte, cu valoare de regulă generală, că dreptul de şedere se acordă la cerere, în condiţiile legii, pe perioadă nedeterminată, străinilor titulari ai unui drept de şedere.
Cum această din urmă condiţie nu a fost îndeplinită de către recurent, şi scutirea de la îndeplinirea ei nu este expres prevăzută, refuzul comisiei de specialitate, ale cărei atribuţii sunt tocmai de verificare şi de apreciere asupra întrunirii cumulative a tuturor condiţiilor legale impuse în vederea acordării dreptului solicitat, apare ca fiind justificat, cu atât mai mult cu cât, textul sus arătat recunoaşte acestei autorităţi dreptul de apreciere. Formularea textului de lege evidenţiază tocmai împrejurarea că dreptul de şedere permanentă, în cazul străinilor de origine română, poate fi acordat fără îndeplinirea anumitor cerinţe, însă nu automat, ci în urma exercitării dreptului de apreciere de către autoritatea abilitată în acest sens.
În fine, nefondate sunt şi criticile recurentului-reclamant vizând neanalizarea de către instanţa de fond a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 46 alin. (1)5 lit. c) din OUG nr. 194/2002, întrucât acest text ce reglementează obţinerea vizei de lungă şedere pentru reîntregirea familiei nu este incident în cauză deoarece nu a rezultat din actele dosarului că recurentul ar fi formulat o cerere în acest sens.
Faţă de cele mai sus arătate, reţinând că soluţia instanţei de fond este legală, Înalta Curte va respinge ca nefondat, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul S.E. împotriva sentinţei civile nr. 1647 din 28 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 523/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 546/2009. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
