ICCJ. Decizia nr. 4311/2009. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4311/2009
Dosar nr. 343/43/2009
Şedinţa publică din 14 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 10 iulie 2009 în dosarul nr. 43/43/2009 al Curţii de Apel Târgu Mureş, reclamanţii M.C.O., G.S.E. şi T.G. au solicitat suspendarea executării deciziei nr. 207 din 7 iulie 2009 emisă de procurorul şef al D.N.A., până la pronunţarea instanţei de fond.
În motivarea cererii s-a arătat că, la data de 9 martie 2009, a fost emisă Decizia nr. 84 privind salarizarea procurorilor, procurorilor militari şi personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul D.N.A., prin care s-a dispus acordarea începând cu data de 1 martie 2009 a sporului de 50% de risc şi solicitare neuropsihică calculat la indemnizaţia de încadrare brută prevăzută de lege.
La data de 7 iulie 2009, ca urmare a adresei emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul şef al D.N.A. a emis un nou ordin în acest sens, respectiv Decizia nr. 207 din 7 iulie 2009, prin care s-a dispus suspendarea aplicării deciziei nr. 84 din data de 9 martie 2009.
Reclamanţii au arătat că, în motivarea actului administrativ, se invocă faptul că prin adresa din 2009, M.F.P. a comunicat suspendarea solicitării M.P. de plată în continuare a sporului în cauză, întrucât această plată intră sub incidenţa OUG nr. 71/2009.
S-a menţionat că împotriva actului administrativ fiscal reclamanţii au formulat plângere prealabilă.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Raportat la primul temei juridic, s-a arătat că, prin actul administrativ atacat, se încalcă în mod evident principiul neretroactivităţii legii, pentru că, deşi actul este emis la data de 7 iulie 2009, prin acesta se dispune suspendarea aplicării deciziei nr. 84 din 9 martie 2009 a procurorului şef al D.N.A., începând cu data de 1 iunie 2009.
Art. 14 din Legea nr. 554/2004 este invocat atât pentru a se arăta că s-au încălcat aceste dispoziţii la data emiterii actului atacat cât şi ca temei legal al suspendării actului administrativ atacat.
În ce priveşte prima raportare la acest text de lege s-a arătat că art. 14 din Legea nr. 554/2004 prevede în mod clar şi neechivoc procedura de suspendare a efectelor unui act administrativ.
Astfel, s-a arătat că suspendarea actului administrativ poate fi dispusă numai de către instanţa de judecată şi numai în anumite cazuri bine justificate, autoritatea administrativă emitentă neavând competenţa de a dispune o atare măsură, cu atât mai mult cu cât actul administrativ a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice.
Pe cale de consecinţă, măsura suspendării deciziei nr. 84 din 9 martie 2009 este lipsită de orice fundament legal, având în vedere că niciun text de lege nu reglementează competenţa organului administrativ emitent de a dispune o asemenea măsură.
În al doilea rând, art. 14 din Legea nr. 554/2004 a fost invocat pentru a justifica faptul că sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ atacat, respectiv a deciziei nr. 207 din 7 iulie 2009 emisă de procurorul şef al D.N.A.
S-a arătat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii, fiind în prezenţa unui act administrativ cu aparenţă de nelegalitate, iar prejudiciul material viitor este cert şi previzibil.
În acest sens, s-a arătat că este posibilă perturbarea gravă a funcţionării unei autorităţi publice, iar la nivel individual paguba iminentă rezidă în scăderea considerabilă a veniturilor salariale. De altfel s-a arătat că acest spor asupra căruia s-a dispus prin actul administrativ atacat, a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin Decizia nr. 21/2008, pronunţată în recursul în interesul legii, a constatat că personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex personalului auxiliar de specialitate au dreptul la acest spor, calculat la indemnizaţia brută lunară şi după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
D.N.A. a depus întâmpinare la dosar solicitând respingerea cererii.
În cuprinsul întâmpinării s-a invocat faptul că, prin Decizia nr. 784 din 12 mai 2009 a Curţii Constituţionale, s-a decis în sensul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din OUG nr. 75/2008, respectiv a articolului care prevede faptul că „Plata sumelor prevăzute în titlurile executorii emise până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţei de urgenţă, având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sistemul justiţiei, se va realiza, eşalonat, în termen de 18 luni de la intrarea în vigoare o prezentei ordonanţe de urgenţă, modalitatea de eşalonare fiind stabilită prin ordin comun al ministrului justiţiei, ministrului economiei şi finanţelor, preşedintelui C.S.M., preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie".
De asemenea s-a arătat că, după intrarea în vigoare şi aplicarea deciziei nr. 84 din 9 martie 2009, declararea neconstituţională a OUG nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei şi nepromulgarea OUG nr. 225/2008 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sistemul justiţiei, Guvernul României a aprobat OUG nr. 71 /2008 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
De asemenea s-a arătat că art. 3 din OUG nr. 71/2009 menţionează expres faptul că: „Plăţile restante ale sumele aferente titlurilor executorii aflate sub incidenţa prevederilor OUG nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei, aprobată cu modificări prin Legea nr. 76/2009, şi a prevederilor Ordinului ministrului justiţiei, al ministrului economiei şi finanţelor, al preşedintelui C.S.M., al preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind modalitatea de eşalonare a plăţii sumelor prevăzute în titlurile executorii emise până la intrarea în vigoare a OUG nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei se execută cu respectarea prevederilor art. 1 şi art. 2".
S-a menţionat că, având în vedere aceste aspecte, procurorul general a emis Ordinul nr. 1472/2009, prin care, luând act de aplicarea art. 1 alin. (2) din OUG nr. 71/2009 prin care „orice cerere de executare silită se suspendă de drept" a dispus suspendarea plăţii sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% şi înştiinţându-se de acest fapt şi D.N.A., prin adresa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie solicitându-se în consecinţă suspendarea, începând cu 1 iunie 2009, a deciziei procurorului şef al D.N.A. privind acordarea de la 1 martie 2009 a sporului în discuţie.
Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 110 din 11 august 2009, a admis cererea de suspendare a executării deciziei nr. 207 din 7 iulie 2009 emisă de procurorul şef al D.N.A., până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, în cauză, sunt întrunite cumulativ condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, privind existenţa cazului bine justificat şi a pagubei iminente.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, pârâta D.N.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, prin invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând şi suspendarea executării sentinţei atacate, până la soluţionarea prezentului recurs.
Prin criticile aduse sentinţei atacate se susţin, în esenţă, următoarele:
- în mod greşit instanţa de fond a reţinut că sporul de 50% este un drept salarial actual, astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 74 din Legea nr. 303/2004, în realitate acesta fiind un drept restant recunoscut prin hotărâri judecătoreşti executorii şi prin Decizia nr. 21 din 10 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secţiile unite, asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general cu privire la acordarea acestui spor către magistraţi;
- potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. care reglementează recursul în interesul legii „soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanţe". Se susţine că interpretarea corectă a acestor dispoziţii duce la concluzia că această decizie nu este obligatorie pentru autoritatea pârâtă, atâta vreme cât nu există hotărâri judecătoreşti irevocabile care să oblige angajatorul la plata acestui spor;
- în mod greşit prima instanţă nu a reţinut incidenţa dispoziţiilor OUG nr. 71/2009, care în art. 1 alin. (1) stabileşte modalitatea plăţii eşalonate a drepturilor de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, prin hotărâri judecătoreşti devenite executorii până la 31 decembrie 2009, iar alin. (2) prevede că „orice cerere de executare silită se suspendă de drept". Se arată că acesta este temeiul legal în baza căruia procurorul general a emis Ordinul nr. 1472/2009 şi, în aplicarea art. 1 alin. (2) din OUG nr. 71/2009 a dispus suspendarea plăţii sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% şi a înştiinţat despre aceasta şi D.N.A., care pentru respectarea acestor norme legale succesive şi obligatorii a emis, prin procurorul şef, Decizia nr. 207 din 7 iulie 2009 a cărei suspendare se solicită;
- condiţia existenţei unei „pagube iminente", astfel cum această noţiune este definită prin dispoziţiile art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004 nu este îndeplinită, astfel cum a apreciat instanţa de fond, deoarece reclamanţii cunoşteau faptul că plata în salariu a sporului de 50% este temporară, în măsura în care bugetul instituţiei şi legislaţia în vigoare o permit, suspendarea fiind previzibilă.
Referitor la cererea de suspendare a executării sentinţei atacate, recurenta - pârâtă o motivează prin prisma faptului că se ajunge la o diminuare a bugetului instituţiei şi a imposibilităţii asigurării pe viitor a plăţii drepturilor salariale.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 suspendarea executării actului administrativ se poate dispune în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.
Condiţia existenţei cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă, fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediată şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a se analiza, pe fond conţinutul actului administrativ.
În speţă, instanţa de fond a legat, în mod corect, existenţa cazului bine justificat de susţinerile reclamanţilor referitoare la netemeinicia şi nelegalitatea considerentelor de fapt şi de drept, care au stat la baza emiterii, iar faptul că în conţinutul actului administrativ atacat nu se face nicio referire la vreunul din cazurile de diminuare sau suspendare a acordării salariului prevăzut de art. 74, reuşeşte să creeze o aparenţă de nelegalitate asupra actului administrativ. Mai mult, motivarea în drept a măsurii luate prin ordinul menţionat s-a raportat la adresa Parchetului de pe lângă Înalta curte de Casaţie şi Justiţie, act care nu poate constitui un temei legal al suspendării, care este un act administrativ cu forţă juridică superioară unei adrese şi fără a avea la bază o normă legală specială în materia drepturilor salariale care să dea legitimitate juridică măsurii dispuse prin ordinul atacat. Aspectul că, în faţa primei instanţe autoritatea pârâtă a încercat să suplinească motivarea în drept a actului administrativ, în sensul că a invocat incidenţa dispoziţiilor OUG nr. 71/2009 nu este de natură a înlătura îndoiala serioasă asupra legalităţii actului, legalitate care trebuie analizată prin raportare la conţinutul actului administrativ astfel cu a fost elaborat la data emiterii acestuia.
A două condiţie impusă de art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 constă în dovedirea producerii unei pagube iminente în patrimoniul persoanei, prin punerea în executare a actului administrativ.
Pe de altă parte, prezumţia de legalitate a unui act administrativ este dată şi de modul în care autoritatea publică emitentă înţelege să îşi desfăşoare activitatea de administraţie în regim de putere publică, potrivit competenţei legale ce îi revine, activitate care se reflectă în actele emise şi care trebuie să denote stabilitate şi continuitate, mai ales în materia drepturilor salariale. Or, prin faptul că la trei luni de zile de la emiterea de către procurorul şef al D.N.A. prin care s-a inclus în indemnizaţia procurorilor şi personalului de specialitate juridică din cadrul D.N.A. sporul de 50%, aceeaşi autoritate emite un ordin de suspendare a primului în temeiul unei adrese, nu se mai poate vorbi de o prezumţie de legalitate irefragabilă.
Iminenţa pagubei presupune certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte ireversibile asupra activităţii sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează.
Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, această condiţie este îndeplinită în speţă, având în vedere că o consecinţă imediată a punerii în executare a ordinului atacat i-ar lipsi pe reclamanţi de mijloacele financiare suficiente existenţei, iar afirmaţiile pârâtei în sensul că reclamanţii cunoşteau faptul că includerea sporului de 50% în indemnizaţie are caracter temporar nu a fost dovedita prin nicio probă administrată în cauză.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării sentinţei atacate cu recurs, Înalta Curte constată că aceasta este lipsită de interes, având în vedere soluţionarea recursului la primul termen de judecată, sentinţa instanţei de fond devenind astfel irevocabilă.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta D.N.A. împotriva sentinţei civile nr. 110 din 11 august 2009 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4306/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4312/2009. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
