ICCJ. Decizia nr. 4997/2009. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4997/2009
Dosar nr.4563/2/2008
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.S.S.I.F. M. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, suspendarea măsurii asigurătorii prin care s-a dispus suspendarea de două ori, pentru o perioadă de câte două săptămâni, începând cu data de 9.07.2008 şi până la 06.08.2008 a activităţii subscrisei şi blocarea tuturor conturilor de disponibilităţi ale societăţii, atât la vedere cât şi la termen şi a celor de instrumente financiare, reprezentată de ordonanţele nr. 368/2008, 395 din 23 iulie 2008 şi Decizia nr. 1504 din 23.07.2008 adoptate de pârâtă.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că aparenţa de, nelegalitate constă în faptul că potrivit art. 17 din OUG nr. 25/2005 C.N.V.M. putea dispune măsuri, precum aceea luată împotriva reclamantei, de blocare de conturi bancare, restrângerea unor transferuri patrimoniale ale emitenţilor sau blocarea transferului unor valori imobiliare ori al altor instrumente financiare pe o perioadă care nu poate depăşi două săptămâni, legea având în vedere caracterul temporar al măsurii, nu al actului administrativ. Or, s-a susţinut de către reclamantă, autoritatea publică a instituit o măsură asiguratorie cu valabilitate prelungită în mod succesiv, care a depăşit termenul de două săptămâni.
S-a mai arătat că în art. 17 alin. (1) din Statutul C.N.V.M. se enumera în mod limitativ, care sunt măsurile asigurătorii ce pot fi luate de pârâtă, printre acestea nefiind şi măsura suspendării activităţii societăţii de investiţii financiare.
În ceea ce priveşte existenţa pagubei iminente, reclamanta a arătat că prin imposibilitatea desfăşurării activităţii există pericolul ca societatea să rămână fără clienţi, prin retragerea portofoliilor de către aceştia.
Autoritatea pârâtă, prin întâmpinarea depusă la dosar a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant al administratorului special al societăţii reclamante.
Prin sentinţa civilă nr. 2330 din 17 septembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi a admis cererea formulată de reclamanta S.S.S.I.F. M. SA dispunând suspendarea măsurii asigurătorii a suspendării activităţii reclamantei şi blocarea tuturor conturilor de disponibilităţi ale reclamantei atât la vedere cât şi la termen şi a celor de instrumente financiare, măsură dispusă prin ordonanţele nr. 368/2008, 395/2008 şi cele subsecvente.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a formulat plângere prealabilă prin care a contestat măsura asiguratorie dispusă de pârâtă de suspendare a activităţii sale, măsură dispusă prima dată prin ordonanţa nr. 368 din 9 iulie 2008, iar ulterior a fost prelungită succesiv prin Ordonanţele nr. 395/2008, 425/2008, 456/2008 şi 492/2008.
A mai reţinut instanţa de fond că situaţia din speţă reclamă intervenţia instanţei, în temeiul respectării principiului constituţional prevăzut de art. 21 din Constituţia României, tocmai pentru faptul că, în termenul de două săptămâni pentru care este dispusă măsura luată de pârâtă nu se poate soluţiona nici măcar cererea de suspendare a executării şi cu atât mai puţin cererea de anulare a acesteia.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor suspendării executării actului administrativ, prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, prima instanţă a reţinut următoarele:
există o îndoială serioasă asupra legalităţii actului contestat deoarece potrivit art. 17 alin. (1) din OUG nr. 25/2002, modificată, CNVM poate impune „în cazuri bine justificate şi pe o perioadă determinată, entităţilor reglementate, emitenţilor sau altor entităţi care desfăşoară activităţi în legătură cu pieţele reglementate, măsuri asigurătorii sau restricţionarea exercitării unor drepturi. Asemenea măsuri se pot referi la blocarea de conturi bancare, restrângerea unor transferuri patrimoniale ale emitenţilor sau blocarea transferului unor valori mobiliare ori a altor instrumente financiare pe o perioadă care nu poate depăşi două săptămâni";
În raport de aceste dispoziţii legale prima instanţă a apreciat că măsurile ce pot fi luate nu pot fi decât cele asemenea celor enumerate în actul normativ, iar interpretarea pe care pârâta o da prevederilor legale citate creează îndoieli serioase, chiar dacă s-ar interpreta că enumerarea măsurilor are caracter exemplificativ şi nu limitativ;
- măsura suspendării activităţii nu poate fi privită ca o măsură asiguratorie, ci ca o măsură sancţionatorie echivalentă cu suspendarea, revocarea sau anularea autorizaţiei, care prin dispunerea ei repetată tinde să se permanentizeze, deşi potrivit art. 11 din Legea nr. 297/2004, nici măsura sancţionatorie a suspendării autorizaţiei nu poate fi luată pe mai mult de 120 de zile;
- în acest sens s-a apreciat că există dubii serioase asupra menţinerii suspendării activităţii prin ordonanţe repetate, în condiţiile în care potrivit legii această măsură are caracter temporar şi poate fi dispusă pentru maxim 2 săptămâni;
A mai constatat instanţa că potrivit OUG nr. 25/2002 - art. 17 alin. (1) măsurile asigurătorii pot consta în blocarea „de conturi", blocarea transferului unor valori mobiliare ori a altor instrumente financiare şi nu de blocarea tuturor conturilor şi implicit a întregii activităţi;
În ceea ce priveşte existenţa pagubei iminente s-a reţinut că această condiţie este îndeplinită, având în vedere că imposibilitatea desfăşurării activităţii atrage iminenţa retragerii clienţilor şi producerea în patrimoniul societăţii de prejudicii irecuperabile.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta - pârâtă Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare critică sentinţa instanţei de fond pentru următoarele motive:
În mod greşit instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant invocată de CNVM, în condiţiile în care, pe parcursul desfăşurării procesului, la data de 14.08.2008, CNVM, ca autoritatea a pieţei de capital a emis Decizia nr. 1636 prin care s-au instituit măsuri de administrare specială la SSIF M. S.SA., fiind desemnat ca administrator special Societatea D.U.A. - practician de insolvenţă. Se susţine că societatea de avocatură care a reprezentat reclamanta în faţa instanţei de fond nu a primit mandat de la administratorul special, căruia i s-a atribuit conducerea societăţii, având în vedere situaţia potrivit căreia activitatea consiliul de administraţie al societăţii reclamante - care a acordat mandatul iniţial societăţii de avocatură - este suspendată.
Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, iar instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Hotărârea atacată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Dezvoltând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susţinut următoarele:
În mod greşit prima instanţă a luat în considerare cererea completatoare formulată de societatea reclamantă la termenul la care cauza a rămas în pronunţare, în sensul anulării tuturor actelor subsecvente actelor administrative atacate, pronunţându-se asupra acesteia fără a solicita părţilor clarificări pe acest aspect. În acest context, în mod neîntemeiat, prima instanţă a apreciat că prin ordonanţele CNVM, emise succesiv s-a luat aceeaşi măsură, apreciind că sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, nemaifiind necesară parcurgerea procedurii prealabile pentru actele subsecvente;
Instanţa de fond a omis să observe faptul că fiecare ordonanţă emisă de CNVM ulterior datei de 9.07.2008 a avut în vedere măsurile dispuse prin Ordonanţa CNVM nr. 368 din 9 iulie 2008 şi modul incomplet de conformare şi de aducere la îndeplinire de către SSIF M. SA a dispoziţiilor imperative cuprinse în actele CNVM;
Temeiul de drept al instituirii măsurii suspendării activităţii reclamantei îl constituie art. 17 alin. (1) din OUG nr. 25/2002 privind statutul C.N.V.M.-ului, iar aparenţa de nelegalitate constatată de către prima instanţă nu este argumentată din punct de vedere juridic,
Reţinându-se în mod greşit că enumerarea măsurilor asigurătorii, care se pot lua de către CNVM, are caracter limitativ, nu exemplificativ;
Instanţa de fond a intrat în cercetarea fondului, analizând aspecte a căror temeinicie nu poate fi apreciată decât cu ocazia soluţionării acţiunii privind anularea ordonanţelor CNVM;
Instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat neîndoielnic natura acestuia apreciind că măsura suspendării activităţii societăţii intimate şi a blocării tuturor conturilor este o măsură sancţionatorie şi nu asiguratorie, în realitate, din economia dispoziţiilor OUG nr. 25/2002 rezultând că măsurile asigurătorii au caracter de protecţie a investitorilor;
Textul art. 17 din OUG nr. 25/2002 nu restricţionează repetabilitatea aplicării măsurii asigurătorii în timp, acesta conţinând prevederi restrictive numai în ceea ce priveşte durata aplicării măsurii asigurătorii în timp;
În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei pagube iminente, în mod greşit a apreciat instanţa că aceasta este îndeplinită, prin producerea în patrimoniul societăţii a unor prejudicii, fiind blocată şi activitatea clienţilor investitori, în realitate măsura asiguratorie fiind luată tocmai în scopul de a asigura protecţia operatorilor şi investitorilor împotriva practicilor neloiale, abuzive şi frauduloase.
Recursul este nefondat.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul nu este întemeiat, după cum se va arăta în continuare.
În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a societăţii de avocatură care a fost împuternicită să susţină interesele societăţii reclamante, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Astfel, la momentul promovării prezentei cereri de suspendare în instanţă mandatul acordat societăţii de avocatură a îndeplinit toate condiţiile de legalitate în sensul că angajamentul avocaţial a fost semnat cu acordul Consiliului de Administraţie al SSIF M., ca organ de conducere legal constituit.
Faptul că pe parcursul judecării cauzei conducerea societăţii a fost preluată de un administrator special, numit chiar de autoritatea pârâtă CNVM, nu presupune încetarea de drept a mandatului legal acordat de societate în vederea promovării cererii de suspendare. În acest sens, corect a reţinut instanţa de fond incidenţa dispoziţiilor art. 71 C. proc. civ., care reglementează tocmai o atare situaţie şi care stabileşte că „mandatul nu încetează prin moartea celui care 1-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului". Prin urmare, aplicând acest text de lege situaţiei concrete în care s-a aflat societatea reclamantă, se reţine că mandatul acordat societăţii de avocatură a fost dat, în fapt, de societatea reclamantă - entitate cu personalitate juridică, subiect de drepturi şi obligaţii, prin organul său de conducere din acel moment şi anume Consiliul de Administraţie, societatea de avocatură fiind reprezentantul judiciar al societăţii şi nu al organului său de conducere. Or, societatea reclamantă, pe parcursul judecării cauzei nu a fost dizolvată sau lichidată, numindu-se doar un al organ de conducere. Atâta vreme, cât potrivit textului procedura precitat, nici măcar în situaţia mai gravă a pierderii capacităţii de folosinţă sau de exerciţiu a mandantului, mandatul nu încetează, decât în cazul în care succesorii îl retrag în mod expres, cu atât mai mult, în speţă, mandatul iniţial şi-a menţinut valabilitatea, noul organ de conducere -administratorul special, dându-şi acordul explicit la acest fapt, în numele societăţii pe care legal o reprezenta. În concluzie, semnarea unui alt angajament de către societatea de avocatură cu aceeaşi societate reclamantă, dar reprezentată de un alt organ de conducere, care şi-a dat şi acordul la continuarea mandatului, reprezintă un formalism excesiv şi oricum depăşeşte limitele legale, procedurale, stabilite pentru valabilitatea mandatului judiciar.
Referitor la criticile aduse sentinţei atacate pe fondul cererii de suspendare se constată că şi acestea sunt nefondate.
Cele două condiţii - caz bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, prin tonul imperativ, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând, aşadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabile actului atacat, care să fie de natură a argumenta existenţa „unui caz bine justificat" şi a „iminenţei producerii pagubei".
Existenţa cazului bine justificat în sensul art. 14 alin. (1) din legea contenciosului administrativ, poate fi reţinută doar dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică şi evidenţa asupra prezumţiei de legalitate, care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative.
Potrivit art. 14 alin. (1) teza 1 din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea producerii unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea acestuia până la pronunţarea instanţei de fond.
Definiţia legală a noţiunii de „caz bine justificat" se regăseşte în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată: împrejurările legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Instanţa de control judiciar apreciază că este nefondată critica recurentei Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare, în sensul că intimaţii nu au făcut dovada îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat, pentru următoarele motive:
Prin Ordonanţa nr. 368 din 09 iulie 2008 s-a dispus, începând cu data de 09.07.2008, suspendarea, ca măsură asiguratorie, pentru o perioadă de 2 săptămâni, a activităţii subscrisei şi blocarea tuturor conturilor de disponibilităţi ale societăţii, atât la vedere cât şi la termen şi a celor de instrumente financiare, stabilindu-se în sarcina societăţii o serie de obligaţii pentru remedierea unor nereguli constatate în activitatea societăţii prin controlul efectuat în perioada 13.05.2008- 16.05.2008. După expirarea primei perioade de suspendare C.N.V.M. a emis succesiv, din două în două săptămâni, Ordonanţe de suspendare a activităţii, ultima emisă pe parcursul judecării cauzei fiind Ordonanţa nr. 492 din 29.08.2008.
Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, dar chiar şi recurenta, prin motivele de recurs, temeiul juridic al măsurilor succesive de suspendare a activităţii este acelaşi, aceeaşi fiind şi situaţia premisă a aplicării dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din OUG nr. 25/2002, respectiv constatarea unor nereguli în activitatea societăţii prin controlul efectuat în perioada 13-16 mai 2008;
Din economia dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din OUG nr. 25/2002 rezultă fără echivoc caracterul temporar al măsurii asigurătorii şi nu al actului administrativ prin care se dispune o astfel de măsură. Adoptarea măsurii în sine reprezintă o manifestare de voinţă a autorităţii publice, care din punctul de vedere al formei de exprimare poate fi cuprinsă într-unui sau mai multe acte administrative - instrumentum, aceasta neînsemnând că fiecare instrumentum va avea aceeaşi durată de timp ca măsura în sine. Această interpretare este întărită de faptul că manifestările de voinţă a autorităţii publice în sensul suspendării succesive a activităţii societăţii au avut la bază aceeaşi situaţie de fapt, nefăcându-se dovada afirmaţiei făcută în motivele de recurs că fiecare ordonanţă a avut în vedere alte aspecte de nelegalitate existente în activitatea reclamantei.
Din analiza sentinţei atacate se constată că instanţa de fond a motivat temeinic şi în raport de toate probele administrate în cauză îndeplinirea în cauză a condiţiei privind existenţa „cazului bine justificat", ajungând la concluzia corectă că există dubii cu privire la legalitate actelor administrative atacate, în raport de o serie de
Elemente care nu au presupus antamarea fondului cauzei, astfel cum susţine recurenta-pârâtă.
Principalele aspecte care au dus la crearea unor îndoieli serioase asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actele administrative au fost arătate în mod judicios şi motivat de către prima instanţă şi acestea vor fi reţinute şi de Înalta Curte în formarea convingerii că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare:
În primul rând, situaţia potrivit căreia măsura suspendării activităţii unei societăţi de investiţii financiare nu este reglementată expres, ca măsură asiguratorie, în actul normativ cadru în materie, respectiv OUG nr. 25/2002, denotă caracterul discreţionar la dispunerii acestei măsuri de către autoritatea publică, prezumţia de legalitate a marjei de apreciere a autorităţii în emiterea unui act prin care se dispune o astfel de măsură, fără a exista un text normativ expres care să o prevadă, fiind puternic zdruncinată;
În al doilea rând, prin art. 17 din OUG nr. 25/2002, care potrivit C.N.V.M., constituie temeiul de drept al dispunerii măsurii de suspendare a activităţii reclamantei, se instituie implicit obligaţia pentru autoritatea pârâtă să arate care este „cazul bine justificat" ce a determinat dispunerea unei măsuri asigurătorii. Or, din cercetarea sumară a ordonanţelor CNVM contestate rezultă că prima dintre ele, cu nr. 368/2008 face trimitere la anumite fapte constatate în urma controlului efectuat în perioada 13-16 mai 2008, fără a le detalia, iar următoarele ordonanţe menţionează ca motivare a dispunerii ei doar „aducerea incompletă la îndeplinire a obligaţiilor" stabilite prin ordonanţa iniţială nr. 368/2008. Această situaţie induce o stare de incertitudine asupra posibilităţii de verificare şi cenzurare a legalităţii acestor acte de către instanţa judecătorească;
În al treilea rând, Înalta Curte constată că prin raţionamentul juridic elaborat de către prima instanţă în motivarea soluţiei de admitere a cererii de suspendare, aceasta nu a schimbat natura şi înţelesul actelor atacate, aşa cu se afirmă în motivele de recurs. În acest sens, curtea de apel, reţinând că autoritatea pârâtă a dispus suspendarea activităţii ca măsură asiguratorie, în temeiul dispoziţiilor art. 17 din OUG nr. 25/2002, a procedat la cercetarea consecinţelor faptice şi juridice produse de această măsură în ceea ce o priveşte pe societatea reclamantă, prin comparaţie cu alte asemenea măsuri reglementate expres de actul normativ menţionat şi în mod judicios a ajuns la concluzia că prin suspendarea activităţii societăţii, în mod succesiv, se tinde la o permanentizare acestei măsuri, echivalând practic cu o măsura sancţionatorie;
În al patrulea rând, aprecierea existenţei cazului bine justificat trebuie făcută şi prin prisma faptului că din actele dosarului rezultă, că societăţii reclamante nu i s-a acordat un termen rezonabil pentru îndeplinirea obligaţiilor rezultate în urma efectuării controlului, măsura suspendării fiind dispusă la o zi după ce fusese emisă Ordonanţa de instituire a monitorizării activităţii nr. 367 din 8 iulie 2008 în care erau indicate expres şi obligaţiile care trebuiau îndeplinite şi nici chiar termenul de două săptămâni pentru care a fost emisă Ordonanţa nr. 368 din 9 iulie 2008, aparent, nu pare a fi suficient în acest sens; pe de altă parte, dispunerea unei măsuri asigurătorii de către CNVM este lăsată la aprecierea acestei autorităţi, chiar şi în ipoteza în care ar exista „un caz bine justificat", nefiind obligatoriu a fi luată, iar în acest context aparenţa de nelegalitate trebuie apreciată şi în funcţie gravitatea faptei, măsura asiguratorie trebuind să fie proporţională cu aceasta şi oricum mai puţin gravă decât o măsură sancţionatorie, iar în contextul prelungirii succesive a suspendării activităţii se creează aparenţa unei nelegale permanentizări a acestei măsuri temporare, cu consecinţe mult mai grave decât chiar o măsură de sancţionare.
Pe aspectul dovedirii existenţei cazului bine justificat se mai reţine şi aspectul că potrivit ordonanţelor de menţinere a măsurii suspendării activităţii, acestea s-au emis având în vedere „modul incomplet de conformare şi de aducere la îndeplinire de către SSIF M. S.A. a dispoziţiilor imperative cuprinse în actele CNVM, făcând referire la Ordonanţa nr. 368 din 09 iulie 2008. Rezultă, prin urmare, că societatea reclamantă a început demersurile şi procedurile pentru a respecta obligaţiile stabilite în urma controlului efectuat, nestând în pasivitate, astfel încât, legalitatea ordonanţelor succesive prin care s-a menţinu măsura suspendării este pusă la îndoială, atâta vreme cât legiuitorul a pus la dispoziţia autorităţii pârâte şi alte măsuri asigurătorii mai puţin drastice şi care să nu conducă la blocarea întregii activităţi.
Nu în ultimul rând se reţine şi aspectul că respectarea obligaţiilor de către societatea reclamantă, astfel cum acestea au fost stabilite în sarcina acesteia de către CNVM a fost îngreunată şi de situaţia menţinerii suspendării activităţii pe o durată mai lungă de timp. Or scopul principal al unei autorităţi publice cu atribuţii de supraveghere şi control, cum este C.N.V.M.-ul este acela de a redresa situaţia unei societăţi de valori mobiliare prin indicarea aspectelor ce trebuie soluţionate pentru intrarea în legalitate a acestuia şi nu de a lua „ab initio" măsuri de natură a o falimenta şi a o îndepărta de pe piaţa de capital.
În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la nedovedirea existenţei unei pagube iminente, Înalta Curte constată că şi acesta este nefundat, pentru următoarele argumente:
- noţiunea de „pagubă iminentă" trebuie interpretată în contextul . dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, prin raportare la împrejurările concrete ale speţei. În acest sens, în mod corect instanţa de fond a reţinut că prin suspendarea activităţii societăţii reclamantă pentru o perioadă mai mare de două săptămâni, se prefigurează atât existenţa unui prejudiciu material direct şi cuantificabil, care constă în lipsirea reclamantei de folosinţa sumelor de bani existente în conturile proprii şi în agravarea stării de îndatorare a acesteia, dar şi un prejudiciu moral constând în neîncrederea partenerilor de afaceri, bunul renume al societăţii de investiţii financiare pe piaţă fiind afectat;
- pe de altă parte, prejudiciul previzibil pentru societatea reclamantă se răsfrânge şi asupra clienţilor acesteia care, la rândul lor, îşi pot vedea periclitate propriile afaceri.
Având în vedere considerentele expuse şi reţinând prevederile recomandării nr. R(89) 8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei referitoare la necesitatea luării unei măsuri de protecţie provizorie împotriva actului administrat atacat, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, împotriva sentinţei civile nr. 2330 din 17 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4960/2009. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5001/2009. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
