ICCJ. Decizia nr. 5276/2009. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5276/2009
Dosar nr. 8623/2/2006
Şedinţa publică de la 23 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Soluţia primei instanţe
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, ulterior precizată, reclamanta SC L.R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A.N.A.F. şi D.G.A.M.C., după cum urmează:
anularea în tot a deciziei nr. 52 din 12 aprilie 2006 emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C. prin care s-a respins contestaţia administrativă formulată de societate împotriva deciziei de impunere din 9 decembrie 2005 emisă de D.G.A.M.C;
anularea în parte a deciziei de impunere din 9 decembrie 2005 emisă de D.G.A.M.C. în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare în cuantum total de 1.336.286 RON stabilite de organul de control fiscal reprezentând impozit suplimentar pe salarii, cu dobânzi şi penalităţi aferente, C.A.S.S. asigurat suplimentar, cu dobânzile şi penalităţile aferente; şi
-obligarea pârâtei D.G.A.M.C. la restituirea sumei de 1.336.286 RON achitată de societatea reclamantă, fără însuşirea dispoziţiilor deciziei de impunere contestată, actualizate cu dobânda legală calculată pentru perioada cuprinsă între data plăţii şi data restituirii efective a sumei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin actele administrativ-fiscale contestate, pârâtele au statuat că locuinţele închiriate de societate şi puse la dispoziţia salariaţilor acesteia în perioada 2003-2005, ca locuinţe de serviciu, nu au în realitate caracter de locuinţă de serviciu, astfel încât contravaloarea chiriei plătită de societate pentru închirierea acestor locuinţe reprezintă un avantaj în natură conferit salariaţilor şi intră astfel în venitul salarial asupra căruia se aplică impozitul pe salarii conform art. 22 din O.G. nr. 7/2001 şi art. 56 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.
S-a arătat că interpretarea dată de autorităţile pârâte dispoziţiilor legale referitoare la locuinţa de serviciu, respectiv art. 2 lit. d) şi art. 51 din Legea nr. 114/1996 este eronată, în sensul că, intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a limita sfera locuinţei de serviciu doar la locuinţele asupra cărora agentul economic are un drept de proprietate, astfel cum au reţinut organele fiscale. S-a susţinut că noţiunea de „patrimoniu"; menţionată în art. 29 alin. (1) din H.G. nr. 1275/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 114/1996 trebuie înţeleasă în sensul de totalitatea drepturilor şi obligaţiilor societăţii, dreptul de locaţiune făcând parte din patrimoniul reclamantei. Totodată s-a arătat că actele prin care locuinţele au fost închiriate salariaţilor au caracter accesoriu la contractul de muncă, această situaţie fiind stabilită prin hotărârile administratorului unic.
În ceea ce priveşte debitul reţinut în decizia de impunere referitor la C.A.S.S. asigurat suplimentar cu dobânzile şi penalităţile aferente, reclamanta a arătat că primele de asigurare plătite în perioada martie 2002 - ianuarie 2003 către SC L.A. SA nu constituie avantaje de natură salarială oferite angajaţilor, fiind plătite pentru locuinţele de serviciu. Pe de altă parte, s-a arătat că pentru perioada martie 2001 – 01 ianuarie 2002, primele de asigurare erau scutite de impozite şi taxe, potrivit art. 43 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/2000, scutirea referindu-se la orice impozite şi taxe, şi nu numai la impozitul pe venit, astfel cum greşit a interpretat organul fiscal.
Pentru primele de asigurare plătite în perioada ianuarie 2002-ianuarie 2003 s-a arătat că acestea nu pot fi incluse în venitul salarial brut pentru care se calculează C.A.S.S., întrucât societatea a înregistrat în contabilitate aceste prime de asigurare ca fiind cheltuieli nedeductibile. Or, a susţinut reclamanta, potrivit prevederilor H.G. nr. 1066/1999 şi H.G. nr. 54/2003, primele de asigurare urmau să intre în venitul salarial brut şi să devină impozabile numai în situaţia în care erau considerate cheltuieli deductibile.
Prin sentinţa civilă nr. 1167 din 9 aprilie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată acţiunea reclamantei SC L.R. SRL
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele argumente:
(i) În ceea ce priveşte debitul constând în sumele reprezentând impozit pe venitul din salarii şi accesoriile aferente acestuia, s-a constatat că locuinţele închiriate de reclamantă angajaţilor proprii nu pot fi considerate „locuinţe de serviciu"; astfel cum această noţiune este definită în art. 29 alin. (1) din H.G. nr. 1275/2000, privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 114/1996, neîndeplinind cele două condiţii prevăzute în textul legal şi anume: 1) să facă parte din patrimoniul agentului economic şi 2) să fie închiriate angajaţilor proprii, contractul de închiriere fiind accesoriu contractului individual de muncă.
(ii) Referitor la debitul constând în sumele reprezentând contribuţia la asigurările sociale de sănătate datorată de angajat, aferentă primelor de asigurare plătite de societatea reclamantă angajaţilor proprii s-au avut în vedere două perioade de referinţă şi anume martie 2001 – decembrie 2002, respectiv ianuarie 2003. Pentru prima perioadă, martie 2001 - decembrie 2002, s-a constatat că primele de asigurare plătite pentru angajaţi reprezintă avantaje de natură salarială, fiind aplicabile dispoziţiile art. 42 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 145/1997 privind asigurările de sănătate, cu modificările şi completările ulterioare precum şi cele ale cap. B cpt. 1 lit. a) din Ordinul Preşedintelui C.N.A.S. nr. 74/2000 privind modul de încasare a contribuţiilor la asigurările sociale de sănătate. Faţă de aceste prevederi legale instanţa de fond a reţinut că societatea trebuia să adauge la totalul veniturilor salariale brute şi sumele primite de angajaţi cu titlu de prime de asigurare şi să aplice procentul legal în vederea virării contribuţiei de asigurări de sănătate, scutirea prevăzută de art. 43 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/2000 referindu-se doar la impozitul pe venit, nefiind aplicabilă şi contribuţiei sociale de sănătate, în lipsa unei prevederi exprese a actului normativ care reglementează această contribuţie.
În ceea ce priveşte a doua perioadă, respectiv luna ianuarie 2003, Curtea de Apel a reţinut că sunt aplicabile prevederile art. 51 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 150/2002, privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, potrivit cărora baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate o reprezintă veniturile din salarii supuse impozitului pe venit, în timp ce prevederile art. 9 pct. 2, lit. i) din H.G. nr. 54/2003, pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a O.G. nr. 7/2001 privind impozitul pe venit, invocate de reclamantă pentru scutirea de plată a C.A.S.S. nu sunt incidente speţei, deoarece au intrat în vigoare la data de 11 februarie 2003.
Având în vedere constatările referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor administrativ - fiscale contestate, instanţa de fond a apreciat că în mod corect au fost calculate şi stabilite dobânzile şi penalităţile aferente debitelor principale, cu atât mai mult cu cât societatea reclamantă nu a contestat cuantumul acestora.
2. Motivele de recurs înfăţişate de recurenta-reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta SC L.R. SRL invocând nelegalitatea hotărârii pronunţate şi solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei atacate şi în fond anularea actelor administrativ fiscale contestate, în sensul arătat în acţiunea introductivă, cu obligarea A.N.A.F. la restituirea sumei de 1.336.286 RON achitată deja de societate, actualizată cu dobânda legală aferentă perioadei cuprinsă între data plăţii şi data restituirii sumei către recurenta-reclamantă, cu cheltuieli de judecată.
Reluând succint şi aspectele de fapt ale cauzei, recurenta-reclamantă, în dezvoltarea motivelor de recurs, a susţinut în esenţă următoarele critici faţă de hotărârea instanţei de fond, apreciată ca fiind dată cu încălcarea legii şi fără a cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care s-au întemeiat cele dispuse:
(i) prima instanţă s-a rezumat la simpla preluare a argumentaţiei A.N.A.F. în ceea ce priveşte reţinerea în actul fiscal, în sarcina reclamantei-recurente a sumei totale de 438.795 RON reprezentând impozit suplimentar pe venituri salariale (305.310 RON), plus dobânzi şi penalităţi aferente, dând o interpretare eronată condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească o locuinţă pentru a fi calificată ca „fiind de serviciu”;
(ii) în sensul art. 21 alin. (1) din H.G. nr. 1275/2000, instanţa de fond a înţeles profund greşit noţiunea de patrimoniu, prin restrângerea acesteia la sfera dreptului de proprietate, în vreme ce patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin unui subiect de drept astfel că dreptul de locaţiune pe care reclamanta îl deţine asupra locuinţelor oferite salariaţilor face parte din patrimoniul său;
(iii) considerentul primei instanţe conform căruia contractele încheiate cu salariaţii cărora locuinţele de serviciu le-au fost oferite prin hotărârile nr. 11/2002 şi 53/2004 ale administratorului unic al societăţii nu sunt accesorii contractelor de muncă nu poate fi reţinut întrucât nici în lege şi nici în normele de aplicare ale acesteia nu se defineşte caracterul accesoriu al contractului şi nici nu se prevăd formalităţi speciale, cum ar fi simpla anexare a unui înscris, astfel că locuinţele acordate salariaţilor în cauză trebuie să fie calificate ca locuinţe de serviciu;
(iv) suma totală de 897.491 RON reprezentând C.A.S.S. asigurat suplimentar, dobânzi şi penalităţi aferente a fost nelegal stabilită de către intimata-pârâtă în sarcina recurentei-reclamante, componenta reprezentată de contravaloarea folosinţei locuinţelor de serviciu nefiind datorată, în temeiul art. 52 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 145/1997 întrucât locuinţele acordate salariaţilor au caracter de locuinţe de serviciu iar contravaloarea folosinţei lor nu este un venit salarial şi ca atare nu poate fi încadrată în venitul salarial brut impozabil;
(v) în mod eronat a stabilit instanţa faţă de componenta reprezentată de C.A.S.S. asigurat suplimentar, cu dobânzi şi penalităţi aferente, raportat la contravaloarea primelor de asigurare plătite de reclamantă în perioada martie 2001- ianuarie 2003 pentru angajaţii săi, în condiţiile în care a stabilit nelegal că aceste prime de asigurare constituie avantaje în natură, cu ignorarea normelor legale incidente în cauză, expres arătate, corespunzător analizei defalcate pe perioadele martie 2001 – ianuarie 2002 şi respectiv ianuarie 2002 – ianuarie 2003.
(vi) în fine, s-a mai arătat că greşit a reţinut instanţa în considerentele hotărârii pronunţate şi conţinutul adresei din 20 ianuarie 2005 a C.N.A.S., căci aceasta nu poate conţine o interpretare oficială a art. 43 şi deci nu poate reprezenta un argument în soluţionarea cauzei mai cu seamă că expertiza a menţionat că primele de asigurare au fost înregistrate de societate ca şi cheltuieli nedeductibile fiscal şi au fost deci impozitate pe anii 2002 şi 2003, context în care, în raport de art. 9 pct. 2 lit. I) liniuţa a III-a din H.G. nr. 54/2003, reclamanta-recurentă nu poate fi obligată la plata C.A.S.S. suplimentar.
3. Întâmpinarea formulată de pârâta-intimată
Intimata A.N.A.F. a formulat întâmpinare faţă de motivele de recurs ale recurentei, solicitând în esenţă respingerea recursului formulat şi menţinerea sentinţei pronunţate de prima instanţă ca fiind legală şi temeinică, întrucât în mod corect au fost reţinute atât situaţia de fapt cât şi prevederile legale incidente, argumentele prezentate de recurentă nefiind de natură a modifica soluţia dată.
4. Considerentele şi soluţia instanţei de control judiciar
Examinând sentinţa recurată în raport de criticile recurentei-reclamante ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., faţă de prevederile legale din materiile supuse analizei şi de apărările intimatei-pârâte, dar şi sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu subzistă în cauză motive care să impună fie casarea, fie modificarea hotărârii primei instanţe, în considerarea celor în continuare arătate.
4.1. Astfel cum rezultă din cuprinsul actelor administrativ fiscale contestate şi după cum a reţinut şi prima instanţă, suma totală de 438.795 RON, reprezentând impozit suplimentar pe venituri salariale, dobânzi şi penalităţi aferente, a fost reţinută în sarcina societăţii recurente urmare a împrejurării că aceasta a achitat unor angajaţi contravaloarea chiriei pentru locuinţele în care aceştia locuiau, susţinând că nu s-a dovedit că aceste locuinţe au caracter de locuinţe de serviciu, deşi au fost închiriate de societate, astfel că sumele primite de salariaţi au fost apreciate ca fiind un avantaj în natură de care aceştia au beneficiat şi în consecinţă se impunea plata corespunzătoare a impozitului suplimentar pe salarii.
Înalta Curte apreciază că nu sunt întemeiate şi nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante circumscrise acestei categorii de sume, întrucât sunt contrare conţinutului prevederilor legale incidente în această materie.
După cum corect a reţinut şi prima instanţă, potrivit art. 2 lit. d) din Legea nr. 115/1996,legea locuinţei şi art. 20 alin. (1) din H.G. nr. 1275/2000, privind normele metodologice de aplicare a acestei legi, pentru ca o locuinţă să fie calificată „de serviciu” se impune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor enunţate, respectiv (i) locuinţa să facă parte din patrimoniul agentului economic şi (ii) să fie administrată prin închiriere salariaţilor proprii, contractul de închiriere fiind accesoriu la contractul individual de muncă.
Dacă în ceea ce priveşte îndeplinirea primei condiţii, respectiv includerea locuinţei în patrimoniul agentului economic, Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentei pot fi primite, raportat la definiţiile doctrinare dar şi jurisdicţionale date noţiunii de patrimoniu şi reţinând că în mod evident noţiunea de patrimoniu nu se confundă şi nu se restrânge la sfera dreptului de proprietate, cu referire la cea de-a doua cerinţă, vizând existenţa şi caracterul accesoriu al contractului de închiriere, se apreciază că argumentele recurentei sunt nefondate.
Societatea recurentă a închiriat de la diferite persoane fizice un număr de locuinţe pe care apoi le-a acordat unora dintre salariaţi, prin hotărâri ale administratorului unic.
Raportat la conţinutul, fără echivoc de astă dată, al textului ce face expresă trimitere nu numai la operaţiunea în sine „… prin închiriere salariaţilor proprii”, dar şi la modalitatea de realizare, respectiv prin „contract de închiriere, accesoriu la contractul de muncă”, nu poate fi primită susţinerea recurentei în sensul că simpla hotărâre a administratorului unic suplineşte această cerinţă legală, nefiind necesare alte operaţiuni juridice, cum ar fi încheierea unor contracte de închiriere.
Înalta Curte apreciază că pentru a fi satisfăcută şi această cerinţă, expres prevăzută, se impunea ca ulterior adoptării hotărârii administratorului să fie încheiate şi contractele de închiriere individuale cu fiecare dintre beneficiarii locuinţelor închiriate de societate, accesorii la contractele lor individuale de muncă, ceea ce însă nu s-a realizat.
Apreciind aşadar că în această situaţie, a neîndeplinirii cumulative a cerinţelor legale arătate, prima instanţă în mod corect a reţinut că suma totală de 438.795 RON calculată de organul fiscal, cu titlu de impozit suplimentar pe venituri salariale, plus dobânzi şi penalităţi, a fost corect stabilită şi menţinută, sumele în discuţie fiind un avantaj în natură de care au beneficiat respectivii salariaţi (art. 22 din O.G. nr. 7/2001 referitor la veniturile din salarii, reluate şi în art. 56 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003).
4.2. În ceea ce priveşte suma reprezentând C.A.S.S. asigurat suplimentar, cu dobânzi şi penalităţi aferente, componenta reprezentată de contravaloarea folosinţei locuinţelor de serviciu, Înalta Curte reţine că nu sunt întemeiate susţinerile recurentei câtă vreme, raportat la cele deja stabilite, rezultă că reprezintă un avantaj salarial contravaloarea folosinţei locuinţei, în situaţia concretă a societăţii reclamante, astfel că aceasta se include în venitul salarial brut, impozabil, fiind astfel obligată societatea de a respecta prevederile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 145/1997, a asigurărilor de sănătate, potrivit cu care cuantumul legal al contribuţiei băneşti lunare se aplică la venitul brut.
4.3. În acord cu cele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte apreciază şi în ceea ce priveşte sumele calculate de organele fiscale cu titlu de C.A.S.S. asigurat suplimentar, dobânzi şi penalităţi aferente raportate la contravaloarea primelor de asigurare plătite de societatea reclamantă pentru angajaţii săi în perioada martie 2001- ianuarie 2003, că acestea au fost corect şi legal stabilite.
Cu privire la sumele aferente primei perioade, martie 2001-decembrie 2002, problema care se pune este aceea de-a determina în ce măsură societatea avea sau nu obligaţia să reţină şi să vireze contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată de angajat, aferentă primelor de asigurare plătite de societatea reclamantă, ce reprezentau pentru respectivii angajaţi avantaje de natură salarială, câtă vreme în respectiva perioadă (martie 2001 – decembrie 2002) angajaţii asiguraţi beneficiau de scutirea de impozitul pe venit, conform art. 43 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/2000, recurenta susţinând că formularea acestui text de lege dovedeşte că voinţa legiuitorului a fost aceea de a scuti subiecţii de drept vizaţi de la plata oricăror taxe şi impozite.
Înalta Curte nu reţine această interpretare, apreciind, în acord cu prima instanţă şi implicit şi cu organele fiscale, că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 43 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 32/2000, privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, ca reglementare derogatorie în materia impozitului pe venit, ci actul normativ special care reglementează această contribuţie, respectiv Legea asigurărilor de sănătate nr. 145/1997, care în art. 52 alin. (1) şi (2), stabileşte obligaţia persoanei asigurate de a plăti o contribuţie individuală bănească lunară pentru asigurările sociale de sănătate, care se stabileşte sub forma unei cote şi se aplică la venitul brut.
Cum societatea recurentă nu a inclus în veniturile salariale brute şi sumele primite de angajaţi cu titlu de prime de asigurare, la care să aplice apoi cota legală a contribuţiei băneşti datorată pentru asigurările de sănătate, în mod corect s-a stabilit de prima instanţă că sumele astfel datorate au fost calculate prin decizia de impunere, cu accesoriile aferente.
Nu este fondată aşadar critica recurentei-reclamante, chiar textul de abrogare ulterioară a art. 43 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/2000, prin O.G. nr. 7/2001, evidenţiind intenţia legiuitorului în sensul aplicării prevederilor cu referire la scutirea impozitului pe venit acordată persoanelor fizice, nu şi de la plata oricăror alte contribuţii, cum este cea de sănătate.
În fine, împrejurarea că prima instanţă a făcut trimitere în considerentele hotărârii atacate şi la o adresă de clarificare emisă de C.N.A.S. nu poate fi interpretată în sensul că această adresă, prin conţinutul său, a constituit argumentul esenţial pe care instanţa şi-a fundamentat soluţia adoptată, câtă vreme motivaţia nu s-a limitat la acest unic document.
4.4. Cu referire la suma reţinută în sarcina societăţii recurente, reprezentând contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată de angajat, stabilită suplimentar pentru luna ianuarie 2003 (pct. 2.2 din decizia din 12 aprilie 2006), cu accesoriile aferente, Înalta Curte reţine că prima instanţă, contrar celor afirmate de recurentă, a indicat corect şi argumentat, prevederile legale aplicabile ce demonstrează că şi aceste sume au fost justificat reţinute de organul fiscal, întrucât nici pentru această perioadă societatea nu a stabilit şi virat contribuţia de asigurări sociale de sănătate, aferentă sumelor pe care angajaţii le-au primit cu titlu de prima de asigurare, plătite de societatea recurentă, cu precizarea că pentru această perioadă veniturile din salariu erau supuse impozitului pe venit.
Raportat la prevederile art. 51 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 150/2002, aplicabile acestei perioade, contribuţia lunară pentru asigurările de sănătate a persoanei asigurate se aplică veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe profit.
În fine, cum bine a reţinut şi prima instanţă, prevederile art. 9 pct. 2 lit. i) alin. (3) din H.G. nr. 54/2003 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 7/2001 nu sunt incidente în cauză întrucât actul normativ a intrat în vigoare la data de 11 februarie 2003.
4.5. Nefondate sunt şi toate celelalte critici ale recurentei-reclamante vizând lipsa motivării din cuprinsul hotărârii şi împrejurarea că în prezentarea argumentelor structurate pe perioade s-ar fi omis un interval de timp, după cum nu se poate reţine nici că hotărârea primei instanţe ar fi nemotivată, mai cu seamă că şi recurenta a înţeles să prezinte o serie de contra-argumente raportat chiar la considerentele sentinţei atacate.
Din modul în care a fost structurată argumentarea primei instanţe pe perioade, păstrată de altfel şi de instanţa de recurs, rezultă că nu a fost omisă perioada ianuarie 2002 – ianuarie 2003, fiind urmată structura existentă în actele fiscale contestate, respectiv martie 2001-decembrie 2002 şi ianuarie 2003.
Împrejurarea arătată în sensul că primele de asigurare plătite în perioada ianuarie 2002-ianuarie 2003 au fost înregistrate în contabilitatea societăţii cu titlu de „cheltuieli nedeductibile”, ceea ce atrage în opinia recurentei nedatorarea C.A.S.S. (art. 9 pct. 4 din H.G. nr. 1066/1999) prezintă relevanţă din perspectiva calculării impozitului pe venit, aspect ce nu a făcut obiectul prezentei cauze. După cum a precizat de altfel şi organul fiscal cu ocazia soluţionării în fond a cauzei, raportul de inspecţie fiscală pentru impozitul pe profit a vizat perioada ianuarie 2003 – 31 decembrie 2004, perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2003 nefăcând obiectul vreunei verificări, iar soluţionarea contestaţiilor în cauză nu a putut fi realizată decât în limitele sesizării [art. 213 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003]. Drept urmare acest aspect nu este cenzurabil nici de instanţa investită cu contestarea actelor administrativ fiscale în cuprinsul cărora nu au fost examinate aceste chestiuni.
Faţă de toate cele mai sus arătate în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge aşadar ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC L.R. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1167 din 9 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5267/2009. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 5278/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
