ICCJ. Decizia nr. 5421/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5421/2009
Dosar nr. 812/2/2008
Şedinţa publică de la 27 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanţii M.O., M.F.S.A.I., S.A., Ş.P.C., au solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.I.R.A. obligarea acestuia la plata drepturilor băneşti reprezentând sporul de 30%, din indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru perioada 01 septembrie 2002-31 martie 2006, actualizate, precum şi obligarea pârâţilor să efectueze retroactiv menţiunile corespunzătoare în evidenţele privind salarizarea acestora, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că sunt ofiţeri de politie judiciara in cadrul M.I.R.A., iar potrivit dispoziţiilor Legii nr. 360/2002 şi O.G. nr. 38/2002 în cadrul M.I.R.A. se practica un sistem discriminatoriu de salarizare a ofiţerilor de politie judiciara, fiind acordat un spor de 30% din indemnizaţia de încadrare lunară, respectiv solda lunară, pentru activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de corupţie. Acest spor anticorupţie a fost acordat iniţial ofiţerilor de politie judiciara care lucrează în cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie şi ulterior ofiţerilor de politie judiciara care lucrează in cadrul D.G.A. a M.I.R.A.
Prin întâmpinare, pârâtul M.I.R.A. a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pe perioada 01 septembrie 2002-10 aprilie 2005, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată, arătând că în raport de art. 1 alin. (3) şi art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, tratamentul diferit trebuie să aibă la bază unul din criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1), să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege.
Reclamanţii au formulat o cerere precizatoare solicitând introducerea în cauză a C.N.C.D., anexând cererii dovada existenţei raporturilor de serviciu cu M.I.R.A.
Pârâtul C.N.C.D. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
La data de 18 noiembrie 2008 reclamanta S.A. a formulat cerere de renunţare la judecată, în raport de care instanţa a luat act potrivit art. 246 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 289 din 27 ianuarie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios, administrativ şi fiscal, a luat act de renunţare la judecată formulată de reclamanta S.A., a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 01 septembrie 2002-10 aprilie 2005; a respins acţiunea pentru această perioadă ca fiind prescris dreptul la acţiune, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii a obligat pârâtul M.I.R.A. la plata către reclamanţi a sumelor reprezentând c/v sporului de 30%, prevăzut de O.U.G. nr. 43/2002, pe perioada 10 aprilie 2005-31 martie 2006, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii şi a obligat pârâtul să facă cuvenitele menţiuni în carnetele de muncă al reclamanţilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a apreciat ca fiind întemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 01 septembrie 2002-10 aprilie 2005, având în vedere prevederile art. 283 lit. c) C. muncii şi prevederile art. 1 şi 3 din decretul nr. 167/1958, fiind vorba despre o acţiune în pretenţii, cu privire la un drept patrimonial, respectiv plata unor drepturi salariale, neputându-se reţine nici o împrejurare de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie, pentru perioada anterioară datei de 18 decembrie 2004, trei ani înaintea înregistrării cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.N.C.D., instanţa de fond, în raport de prevederea expresă a art. 27 din O.G. nr. 137/2000, şi având în vedere că reclamanţii au invocat în fundamentarea pretenţiilor băneşti discriminarea creată în raport cu alte categorii de ofiţeri de poliţie judiciară, a respins această excepţie ca neîntemeiată.
Susţinerea potrivit căreia poliţiştii care lucrează în cadrul D.G.A. din M.I.R.A. şi D.N.A. nu se află în situaţie analoagă cu ceilalţi poliţişti din cadrul poliţiei judiciare existând o justificare obiectivă a diferenţei bazată pe criteriul detaşării şi nu pe criteriul incoruptibilităţii poliţiştilor nu a fost reţinută de instanţa de fond aceasta considerând că detaşarea, prin ea însăşi, ca măsură de modificare a raporturilor de serviciu, nu poate constitui criteriu pentru acordarea unui tratament diferenţiat, în ceea ce priveşte acordarea sporului de 30%.
Instanţa de fond a mai apreciat că acordarea unor stimulente financiare ofiţerilor de poliţie judiciară detaşaţi la D.N.A. sau D.G.A., pentru desfăşurarea unor activităţi în domeniul combaterii corupţiei în rândul personalului M.I.R.A., în condiţiile în care au acelaşi statut cu ceilalţi ofiţeri de poliţie judiciară din structurile M.I.R.A., respectiv funcţionari publici cu statut special, nu reprezintă o justificare obiectivă de un scop legitim, iar această metodă de atingere a acestui scop este adecvată şi necesară.
În fine, instanţa a considerat că nu există o justificare obiectivă a diferenţierii, iar simplul fapt al detaşării nu conferă poliţistului detaşat un alt statut profesional superior, astfel încât având acelaşi statut cu ceilalţi ofiţeri de poliţie judiciară nu se justifică remunerarea superioară, întrucât nu există criterii obiective pentru a stabilit că activitatea sa în cadrul D.G.A. şi D.N.A., din punct de vedere al actelor de urmărire penală efectuate, ar fi mai complexă decât activitatea de urmărire penală desfăşurată de ceilalţi ofiţeri de poliţie judiciară cu privire la celelalte infracţiuni decât cele de corupţie.
Împotriva acestei hotărârii pârâtul M.A.I. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se invocă dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 819 din 3 iulie 2008 prin care s-a dispus admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Recurentul consideră că ne aflăm în situaţia analizată de Curtea Constituţională, în care, instanţa de fond, prin admiterea acţiunii a înlăturat de la aplicare prevederile O.G. nr. 38/2003, substituindu-le cu cele ale O.U.G. nr. 43/2002.
În privinţa modului în care instanţa de judecată s-a pronunţat asupra fondului cauzei, recurentul precizează că:
- în raport de calitatea pe care o au, salarizarea membrilor de sindicat se face potrivit normelor cuprinse în O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor şi nicidecum prin aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A., cu modificările şi completările ulterioare.
- Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, a instituit, în art. 29 alin. (2), un spor de 30% din salariul de bază, pentru judecătorii care compuneau completele specializate, procurorii care funcţionau în cadrul S.C.C.C.O. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, al serviciilor şi birourilor teritoriale specializate, precum şi pentru poliţiştii şi specialiştii detaşaţi în cadrul acestor structuri.
- acest spor a fost menţinut prin art. X din O.G. nr. 83/2000, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996, privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti.
- prin art. 34 din O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie au fost abrogate dispoziţiile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 şi s-a stabilit, în art. 28 alin. (4), că personalul prevăzut la alin. (1)-(3), adică procurorii din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie specialiştii, ofiţerii de poliţie judiciară şi judecătorii care compun completele specializate în infracţiunile de corupţie primesc, pentru activitatea de combatere a corupţiei, un spor de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv din solda lunară, în cazul ofiţerilor de poliţie judiciară.
- dispoziţiile art. 28 alin. (4) din O.U.G. nr. 43/2002, care prevedeau acordarea sporului pentru poliţiştii detaşaţi în cadrul D.N.A., au fost abrogate în mod expres de art. 41 lit. e) din O.U.G. nr. 27/ 2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor. procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei.
Prin urmare, sporurile salariale prevăzute de textele legale susmenţionate, se acordă, pentru perioadele cât au fost aplicabile aceste acte normative, doar anumitor categorii de procurori, specialişti cu înaltă calificare, ofiţeri de poliţie judiciară şi judecători, distincţia fiind făcută în raport de două criterii: natura activităţii prestate, respectiv instrumentarea şi judecarea cauzelor privind infracţiunile de corupţie şi rangul instanţei sau al parchetului unde funcţionează beneficiarii | acestor sporuri.
Astfel, susţine recurentul, nu se încalcă principiul egalităţii în drepturi, consacrat de art. 16 alin. (1) din legea fundamentală şi nici cel al independenţei judecătorului, prevăzut de art. 124 alin. (3) din Constituţie, nu se instituie nici privilegii şi nici discriminări, întrucât se aplică în mod egal tuturor categoriilor de persoane specializate în lupta împotriva corupţiei, respectiv, tuturor judecătorilor, procurorilor şi poliţiştilor ; încadraţi sau detaşaţi la o anumită instanţă sau parchet şi nu poate fi extins cu privire la toţi judecătorii, procurorii şi poliţişti.
Principiul egalităţii de tratament nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite, justificate pe baza unor criterii diferite şi raţionale.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit prevederilor art. 28 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002, în vigoare până la data de 29 martie 2006, când a fost abrogată în mod expres prin O.U.G. nr. 27/2006, ofiţerii şi agenţii de poliţie detaşaţi în cadrul D.N.A., beneficiau de un spor de 30% „pentru activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de corupţie pe care o desfăşoară";.
Adoptarea O.U.G. nr. 43/2002 - ca, de altfel, şi a altor acte normative, cum ar fi Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, O.U.G. nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei - a fost determinată de necesitatea luării unor măsuri de prevenire şi combatere a corupţiei în acord şi cu legislaţia europeană în vigoare, măsuri care s-au concretizat inclusiv în sistemul de salarizare al poliţiştilor şi specialiştilor detaşaţi în cadrul D.N.A., prin acordarea sporului de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară.
Aşadar, este evident că, la acordarea acestui spor, legiuitorul a avut în vedere natura activităţii desfăşurate de către persoanele ce exercită funcţiile respective, şi anume instrumentarea şi judecarea cauzelor privind infracţiunile de corupţie, singura condiţie care trebuie respectată fiind aceea ca de aceste sporuri să beneficieze toţi salariaţii care se află în situaţii identice.
Intimaţii-reclamanţii au invocat discriminarea între poliţiştii de poliţie judiciară care, fiind detaşaţi la D.N.A., exercită atribuţii specifice în cadrul acestei structuri, pe de o parte, şi poliţiştii de poliţie judiciară care îşi desfăşoară activitatea în cadrul altor structuri, pe de altă parte.
Însă numai primei categorii de poliţişti, în enumerarea de mai sus, îi este recunoscut, printr-un act normativ, dreptul la acordarea acestui spor.
Criteriul de discriminare invocat de intimaţii-reclamanţi şi preluat în mod greşit de către instanţa de fond în considerentele hotărârii recurate, întemeiat pe prevederile art. 2 alin. (1), (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, nu este relevant în cauză, deoarece activităţile desfăşurate de cele două categorii de poliţişti nu sunt identice; ele sunt asemănătoare sub aspectul formal, în realitate - sub aspectul conţinutului lor - fiind diferite în raport cu nivelul structurii în care poliţiştii îşi desfăşoară activitatea şi cu complexitatea dosarelor penale în care întocmesc acte de procedură.
Dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 definind noţiunea de discriminare, prevăd că nu este discriminatorie deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa, atunci când este bazată pe un criteriu, justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare";.
Or, tocmai acest criteriu îşi găseşte aplicarea în cauză, el fiind justificat de natura atribuţiilor specifice pe care poliţiştii de poliţie judiciară din cadrul D.N.A. le exercită în cadrul acestei structuri şi de necesitatea creării unor condiţii speciale în acest sens.
Lupta împotriva corupţiei, ca scop legitim, trebuie, deci, să fie susţinută de un corp de profesionişti care au nevoie de condiţii speciale în ceea ce priveşte exercitarea atribuţiilor lor, din acest punct de vedere existenţa unor diferenţieri în ceea ce priveşte nivelul salarizării reprezentând metoda adecvată şi necesară de atingere a scopului legitim al D.N.A.
Rezultă, aşadar, că situaţia poliţiştilor din structura M.I.R.A. nu este identică cu cea a poliţiştilor detaşaţi la D.N.A., diferenţierea rezultând din însăşi natura atribuţiilor exercitate efectiv de către cele două categorii de poliţişti şi din specificul cazurilor anchetate.
Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanţial, care nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie şi /sau de protocoalele sale adiţionale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare, şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a unui stat contractant.
Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statele introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a C.E.D.O., principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte.
Or, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, la domeniul şi instituţiile reglementate prin normele legale în discuţie, având în vedere şi argumentele anterior arătate, o discriminare a intimaţilor-reclamanţi în raport cu poliţiştii la care fac referire nu poate fi primită.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului sunt întemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi admis, sentinţa atacată modificată în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.A.I. împotriva sentinţei civile nr. 289 din 27 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios, administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5420/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5423/2009. Contencios. Comunicare informaţii... → |
|---|
