ICCJ. Decizia nr. 5535/2009. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5535/2009
Dosar nr. 506/57/2009
Şedinţa publică de la 3 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 22 aprilie 2009, pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, reclamanta Universitatea din Sibiu a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Sibiu, Direcţia Fiscală Locală Sibiu, anularea deciziei nr. 27 din 30 martie 2009; a deciziei de impunere din 18 februarie 2009 şi a raportului de inspecţie fiscală din 18 februarie 2009, emise de pârât.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin actele contestate, în mod nelegal, autoritatea pârâtă i-a stabilit şi, respectiv menţinut în sarcină, o obligaţie fiscală la bugetul local, în sumă de 545.700 RON, rezultată din convenţiile nr. 128 din 01 octombrie 2004, nr. 708 din 09 octombrie 2002 şi nr. 709 din 09 octombrie 2002, încheiate între reclamantă şi Municipiul Sibiu, având ca obiect imobilele proprietatea pârâtului, date în administrare Universităţii cu destinaţia exclusivă de cazare a studenţilor.
A susţinut reclamanta, că în mod eronat, pârâtul a considerat că Universitatea datorează debitul menţionat, reprezentând cota de 20% din suma încasată de la studenţi cu titlu de chirie, majorări şi penalităţi de întârziere, cu toate că în cauză nu este vorba despre o închiriere-locaţiune, astfel cum este definită această operaţiune de Legea nr. 114/1996, iar Legea nr. 213/1998 nu prevede obligaţia titularului dreptului de administrare de a plăti proprietarului vreo sumă în schimbul administrării imobilelor cu destinaţia convenită. Că, prin art. 41 din convenţie s-a stabilit că pentru spaţiile de locuit Universitatea va achita lunar 20% din suma încasată de la studenţi pentru chirie pe perioada cât ocupă camera, iar prin art. 4.3 s-a convenit că, pe perioada vacanţelor, în situaţia în care există solicitare pentru cazare, administratorul va vira proprietarului 20% din sumele încasate pe această perioadă.
S-a mai menţionat că organele de control fiscal au stabilit greşit şi baza de impozitare suplimentară, luând în considerare integral sumele încasate de la studenţi, cu toate că, avându-se în vedere protecţia studenţilor, o parte din aceste sume au fost destinate achitării utilităţilor, serviciilor de întreţinere, reparaţii şi alte cheltuieli administrative.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 143/F/CA din 10 iunie 2009, a admis acţiunea şi a anulat actele administrative contestate.
Instanţa a reţinut că soluţia se impune, întrucât, din probele administrate, s-a constatat că reclamanta a achitat integral şi la termen obligaţiile stabilite prin convenţiile încheiate şi nu datorează nicio obligaţie în plus, prin urmare nici majorări şi penalităţi de întârziere, având în vedere că sumele încasate de Universitate de la studenţi, pe parcursul anului şcolar au fost eşalonate astfel încât să poată fi achitate mai uşor de către aceştia, pe perioada octombrie-iunie şi au cuprins şi o serie de cheltuieli de administrare, suportate de Universitate, pentru care nu se datorează contribuţia de 20%.
Împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiul Sibiu, Direcţia Fiscală Locală Sibiu, criticând-o ca nelegală şi netemeinică, întrucât a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii şi fără să se fi avut în vedere actele depuse.
Se apreciază în recurs că reclamanta nu a făcut nicio dovadă din care să rezulte modul de calcul al „taxei de cazare”, nu a dovedit de ce taxa nu variază pe parcursul anului universitar, mulţumindu-se doar să precizeze că s-ar fi convenit cu studenţii ca taxa de cazare să fie o sumă fixă lunară.
De asemenea, s-a precizat în motivele de recurs că instanţa fondului a considerat fără vreun temei legal că virarea sumelor către bugetul local al Municipiului Sibiu s-a efectuat corect.
Recursul este nefondat şi va fi respins.
Examinând actele dosarului, motivele de recurs şi în raport de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă recurată, Curtea de Apel Alba Iulia a admis acţiunea în contencios fiscal formulată de reclamanta Universitatea din Sibiu împotriva pârâtei Direcţia Fiscală Locală Sibiu; a anulat decizia nr. 27 din 30 martie 2009, decizia de impunere din 18 februarie 2009 şi raportul de inspecţie fiscală din 18 februarie 2009, emise de pârâtă.
Din probele admise şi administrate rezultă că într-adevăr reclamanta-intimată a primit, în administrare de la recurenta-pârâtă, cămine studenţeşti conform convenţiilor.
Pentru aceste spaţii intimata s-a obligat să achite lunar către bugetul local 20% din suma încasată pe student pentru chirie.
După inspecţia fiscală efectuată pe perioada 2004-2008 s-a emis decizia de impunere prin care s-a stabilit un debit în sarcina reclamantei-intimate, penalităţi de întârziere şi majorări de întârziere, reţinându-se de organele fiscale că nu şi-a achitat corect cota de 20% conform convenţiilor încheiate.
Fără dubiu este faptul că Universitatea din Sibiu a încheiat cu studenţii contracte de cazare şi nu de închiriere, în speţă suma plătită de aceştia neconstituind chirie astfel cum este definită de Legea nr. 114/1996, invocată de recurentă.
Din actele depuse, rezultă că suma încasată de la studenţi cu titlu de taxă de cazare cuprinde nu doar chiria, ci şi contravaloarea utilităţilor, repartizate pe întregul an în mod egal.
Deci intimata a achitat integral şi la termen obligaţiile ce-i reveneau, pentru că, conform convenţiilor încheiate, baza de plată pentru stabilirea debitului către bugetul local diferă pe perioada octombrie-iunie, faţă de perioada de vacanţă când s-a convenit între părţi ca baza de calcul să o reprezinte integral suma încasată de la beneficiarul cazării pentru aceste spaţii.
Prin urmare, fără posibilitate de tăgadă, rezultă că reclamanta-intimată şi-a achitat obligaţiile de plată şi deci nu datorează majorări de întârziere sau penalităţi, care dealtfel nici nu au fost prevăzute în convenţiile nr. 708 şi 709/2002.
Pentru protecţia studenţilor deci, s-a convenit ca pentru noiembrie-aprilie ca această taxă de cazare să fie o sumă fixă lunară, astfel explicându-se pentru ce tariful nu variază pe parcursul anului universitar.
Prin urmare, intimata-reclamantă a achitat integral proprietarului obligaţiile de plată pentru perioada supusă controlului, neavând alte obligaţii de plată şi prin urmare greşit apreciindu-se că datorează majorări şi penalităţi de întârziere.
În speţă, este vorba despre convenţii încheiate între părţi conform C. civ., organul de inspecţie fiscală recunoscând, de altfel, puterea de lege a acestora pentru convenţia nr. 128/2004, dar nu şi pentru convenţiile nr. 708 şi nr. 709/2002.
Prin urmare, corect instanţa fondului a constatat că intimata-reclamantă nu are niciun fel de obligaţie de plată, deoarece şi-a achitat sumele datorate integral şi la termen, motiv pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că sentinţa atacată este legală şi temeinică.
Aşa fiind se va respinge recursul declarat de Municipiul Sibiu, Direcţia Fiscală Locală Sibiu, ca nefondat, conform art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Sibiu, Direcţia Fiscală Locală Sibiu, împotriva sentinţei civile nr. 143/F/CA din 10 iunie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5531/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 5541/2009. Contencios. Conflict de... → |
|---|
