ICCJ. Decizia nr. 5739/2009. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.5739/2009
Dosar nr. 434/2/2009
Şedinţa publică de Ia 11 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentinţa nr. 1754 din 28 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VllI-a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul H.C., în contradictoriu cu pârâtele A.N.R.P. şi C.P.M. - Direcţia generală economică şi compartimentul de punere în aplicare a Legii nr. 9/1998, şi a obligat pârâtele să plătească reclamantului cota de 60 % din despăgubirile stabilite prin Ordinul nr. 3130/2007 şi să actualizeze aceste despăgubiri în raport cu data emiterii ordinului. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de judecată a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind actualizarea cotei de 40 % din despăgubiri, acordate deja.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998 şi art. 5 din HG nr. 286/2004, conform cărora posibilitatea eşalonării sumelor ce se plătesc persoanelor îndreptăţite, cum este şi reclamantul, este limitată la 2 ani consecutivi, în acest caz suma fiind supusă actualizării.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta A.N.R.P., reiterând, în esenţă, apărările invocate în faţa instanţei de fond, în sensul că plata compensaţiilor la care este îndreptăţit intimatul-reclamant este suspusă condiţiei impuse de „limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat".
La termenul de judecare a recursului, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a pus în discuţia părţii prezente motivul de ordine publică referitor la necompetenţa materială a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, de a soluţiona cauza în primă instanţă, susţinerile reprezentantului acestei părţi cu privire la acest aspect fiind consemnate în practicaua deciziei, care face parte integrantă din hotărâre.
De asemenea, deşi nu a fost invocată verbal în faţa instanţei, se constată că, prin notele de şedinţă depuse la dosar, intimatul-reclamant pune problema excepţiei nulităţii recursului, susţinând că acesta nu ar fi fost motivat în termenul legal. Înalta Curte constată, însă, că excepţia nu este întemeiată, recursul fiind declarat şi motivat în termenul legal, de 15 zile, cuprins între data comunicării sentinţei, 22 iunie 2009 şi data înregistrării cererii de recurs, 30 iunie 2009.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale aplicabile în speţă, Înalta Curte va admite recursul, pentru motivul de ordine publică invocat din oficiu şi pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Astfel, obiectul acţiunii în cauza de faţă îl constituie obligarea pârâtei A.N.R.P. la plata celei de-a doua tranşe din suma reprezentând despăgubiri stabilite în favoarea reclamantului prin hotărârea nr. 99/2005 a Comisiei Judeţene Călăraşi de aplicare a Legii nr. 9/1998, validată prin Ordinul nr. 3130/2007 al şefului C.P.M., comunicat reclamantului de către Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul autorităţii pârâte.
Rezultă, aşadar, că ne aflăm în prezenţa unei acţiuni în pretenţii, având drept cauză neplata în termenul legal a unor despăgubiri stabilite printr-un act administrativ.
Înalta Curte apreciază că, pentru corecta soluţionare a problemei de drept aflată în litigiu, sunt relevante prevederile Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi cele ale Normelor metodologice pentru aplicarea acestei legi, aprobate prin HG nr. 753/1998, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cele aduse prin HG nr. 1277/2007.
Astfel, conform art. 7 din legea susmenţionată, în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulţumit de hotărârea comisiei judeţene sau a municipiului Bucureşti poate face contestaţie la comisia centrală [(alin. (2)], hotărârile acestei din urmă comisii putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul [(alin. (4)].
De asemenea, potrivit prevederilor art. 35 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, propunerile de invalidare a hotărârii comisiei judeţene sau a municipiului Bucureşti, precum şi propunerile de plată se transmit de către Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 vicepreşedintelui A.N.R.P. (alin. l) care, pe baza acestora, dispune, prin decizie, plata despăgubirilor, iar prin decizie motivată, invalidarea hotărârii sau rectificarea acesteia [(alin. (5)].
Totodată, conform alin. (6) al aceluiaşi articol, „Deciziile se comunică petenţilor şi comisiilor judeţene sau a municipiului Bucureşti şi pot fi atacate în termen de 30 de zile la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază petentul".
În acelaşi timp, potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (l) din acelaşi act normativ, „Plata despăgubirilor solicitate în baza Legii nr. 9/1998 se face de către A.N.R.P., prin Direcţia economică".
Rezultă, aşadar, din cuprinsul textelor legale şi normative sus menţionate, că actele administrative emise de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 9/1998 pot fi contestate la instanţa de contencios administrativ, fiind vorba despre o competenţă exclusivă a tribunalului.
Cum, în speţă, ne aflăm în prezenţa unei acţiuni privind plata unor despăgubiri stabilite în temeiul Legii nr. 9/1998 iar competentă să facă această plată este, conform art. 38 alin. (l) din Normele metodologice pentru aplicarea legii respective, aprobate prin HG nr. 753/1998, cu modificările şi completările ulterioare, pârâta A.N.R.P., Înalta Curte apreciază că soluţionarea litigiului este, raportat la prevederile legale amintite şi pentru identitate de raţiune, de competenţa tribunalului, ca instanţă de fond.
Sunt incidente, deci, dispoziţiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., care prevăd că necompetenţa este de ordine publică atunci când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad, în contextul în care cauza de faţă a fost judecată, în primă instanţă, de către o curte de apel.
Înalta Curte reţine că, în cauză, nu sunt incidente normele de drept comun în materia competenţei instanţei de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, ci prevederile Legii nr. 9/1998, a căror aplicare a generat litigiul, şi care, având caracter special, sunt derogatorii, conform principiului lex specialia generalibus derogant.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul şi, în baza art. 312 alin. (6) din acelaşi cod, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza, spre competentă soluţionare, la Tribunalul Călăraşi, secţia contencios administrativ, în raza căruia domiciliază petentul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta A.N.R.P. împotriva sentinţei nr. 1754 din 28 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VllI-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre competentă soluţionare, la Tribunalul Călăraşi, secţia contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5738/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5740/2009. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
