ICCJ. Decizia nr. 5768/2009. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5768/2009
Dosar nr. 216/42/2009
Şedinţa publică de la 14 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 87 din 11 mai 2009, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC R.S.R. SA, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.A.M.C., prin care solicita anularea deciziei nr. 11 din 10 martie 2009 emisă de pârâtă şi a notelor de compensare a obligaţiilor fiscale din 26 ianuarie 2009, precum şi obligarea pârâtei la restituirea sumei totale de 19.721.428 RON, ce a fost compensată prin notele menţionate, şi la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În perioada 10 martie 2008-25 aprilie 2008, 05 mai 2008-16 iunie 2008 şi 24 iunie 2008-27 iunie 2008, la domiciliul fiscal al societăţii contestatoare, s-a efectuat inspecţie fiscală parţială cu privire la taxa pe valoarea adăugată, pentru perioada 01 noiembrie 2005-31 martie 2008, inspectorii fiscali stabilind în sarcina societăţii obligaţii fiscale suplimentare în cuantum de 19.002.767 RON, la care se adaugă majorări de întârziere în sumă de 5.374.404 RON, întrucât livrările de bunuri efectuate de societate în cadrul antrepozitului fiscal nu sunt scutite de TVA, conform raportului de inspecţie fiscală din 27 iunie 2008, pentru aceste sume fiind emisă decizia de impunere din 27 iunie 2008.
Aceste acte administrativ-fiscale au fost contestate de societatea reclamantă, însă organele fiscale au respins contestaţia prin decizia nr. 347 din 20 octombrie 2008; ulterior, SC R.S.R. SA Câmpina a promovat contestaţie în faţa instanţelor judecătoreşti, care a fost admisă prin sentinţa nr. 256 din 04 decembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, prin care a fost anulată decizia de impunere din 27 iunie 2009 şi raportul de inspecţie fiscală din 27 iunie 2008; împotriva acestei soluţii a declarat recurs A.N.A.F., dosarul fiind înaintat către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării căii de atac.
La data de 05 noiembrie 2008, societatea contestatoare a formulat o cerere către organele fiscale, prin care a solicitat compensarea TVA de plată cu TVA de rambursat, cerere înregistrată la M.E.F., arătându-se că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 116 alin. (1) C. proc. fisc., societatea este debitor în baza deciziei de impunere din 27 iunie 2008 şi raportului de inspecţie fiscală, dar şi creditor faţă de stat, conform deconturilor cu sume negative de TVA, depuse la autorităţile fiscale pentru lunile aprilie, iunie, iulie, august şi septembrie 2008.
Intimata a emis la data de 29 decembrie 2008 deciziile de rambursare a taxei pe valoarea adăugată aferentă lunilor aprilie, iunie, iulie, august şi septembrie 2008, fiind aprobate la rambursare sumele solicitate de către societatea contestatoare, evidenţiate în deconturile depuse la organele fiscale, ce totalizează 19.721.428 RON, iar prin adresa din 18 martie 2009 a comunicat SC R.S.R. SA soluţia privind aceste deconturi, precum şi faptul că-au fost emise notele de compensare din 26 ianuarie 2009, pentru această creanţă.
Organele fiscale au procedat la compensarea creanţelor din deciziile de rambursare, pentru care societatea contestatoare are calitatea de creditor, cu cea din decizia de impunere din 27 iunie 2008, în care SC R.S.R. SA are calitatea de debitor, dându-se eficienţă dispoziţiilor art. 116 C. proc. fisc., modalitate de stingere a creanţelor administrate de M.E.F., cu creanţele debitorului, acest text de lege reglementând o modalitate de stingere a datoriilor şi nu de executare silită, putându-se efectua, la cererea părţii, cât şi din oficiu, ori de câte ori organele fiscale constată existenţa unor creanţe reciproce, în cauza de faţă compensarea efectuându-se la cererea societăţii contestatoare, formulată la data de 05 noiembrie 2008.
Aşadar, se arată în considerentele sentinţei recurate, în mod corect organele fiscale au procedat la compensarea datoriilor reciproce, pentru suma de 19.721.428 RON, pentru care contestatoarea are calitatea de debitor şi de creditor, cele două creanţe având caracter cert, lichid şi exigibil.
Instanţa de fond a înlăturat apărarea societăţii contestatoare, potrivit căreia creanţa stabilită prin decizia de impunere nu are caracter cert, întrucât, prin sentinţa nr. 256 din 04 decembrie 2008 a fost anulată decizia de impunere din 27 iunie 2008, hotărârea judecătorească bucurându-se de prezumţia relativă de autoritate de lucru judecat, reţinând că această hotărâre nu este irevocabilă, numai după ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se va pronunţa asupra recursului declarat de A.N.A.F., sentinţa nr. 256 din 04 decembrie 2008 se va bucura de autoritate de lucru judecat, prezumţie absolută, prevăzută de art. 1200 pct. 4 şi 1201 C. civ., ce nu poate fi răsturnată prin nicio altă probă. Întrucât această hotărâre judecătorească a fost recurată, executarea sa este suspendată, conform art. 20 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, astfel că, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă, decizia de impunere se bucură de prezumţia de legalitate, până în prezent, executarea deciziei din 27 iunie 2008, nefiind suspendată, în conformitate cu art. 14 şi 15 din Legea contenciosului administrativ.
Este adevărat, arată prima instanţă, că, de la momentul pronunţării sentinţei nr. 256 din 04 decembrie 2008, aceasta produce efecte juridice între părţile litigante, însă numai după ce hotărârea va deveni irevocabilă, recursul declarat suspendă executarea, astfel că aceste efecte vor fi efective numai după ce hotărârea va deveni irevocabilă, aplicându-se retroactiv, în aceste condiţii nefiind afectat caracterul cert al creanţei, stabilite prin decizia de impunere, care este titlu de creanţă, conform art. 110 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, şi este executorie, conform art. 141 alin. (2) C. proc. fisc.
De asemenea, reţine instanţa de fond, nu poate fi primită nici apărarea reclamantei, potrivit căreia creanţa din decizia de impunere nu este exigibilă, întrucât titlul de creanţă devine titlul executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau de organul fiscal, în decizia de impunere din 27 iunie 2008 stabilindu-se ca sumele să fie plătite în funcţie de data comunicării, până la data de 5 a lunii următoare, când data primirii este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună şi până la data de 20 a lunii următoare, când data primirii este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, astfel că aceste obligaţii trebuiau achitate în cursul lunii iulie 2008; creanţa fiind, deci, exigibilă, termenul de plată curge de la data comunicării titlului de creanţă, reprezentat de decizia de impunere, nu de la data comunicării notelor de compensare şi a deciziilor de rambursare, prin notele de compensare emise de A.N.A.F. stingându-se datoriile reciproce ale părţilor, nefiind executat silit titlul de creanţă.
Cu privire la faptul că, prin încheierea din 20 ianuarie 2009, Judecătoria Câmpina a suspendat executarea silită, începută în dosarul de executare nr. 2827/2008, până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei la executare, prima instanţă a reţinut că această măsură nu produce efecte asupra caracterului executoriu al deciziei de impunere din 27 iunie 2008, executarea acesteia nefiind suspendată în conformitate cu art. 14 şi 15 C. proc. fisc., creanţa constatată prin decizia de impunere fiind exigibilă şi executorie, conform art. 141 din O.G. nr. 92/2003.
În concluzie, se arată în considerentele sentinţei atacate, se constată că în mod corect organele fiscale au procedat la compensarea creanţelor stabilite prin decizia de impunere din 27 iunie 2008 şi prin deciziile de rambursare emise la 29 decembrie 2008, această modalitate de stingere a creanţelor reciproce deţinute de către reclamantă şi pârâtă fiind iniţiată la cererea SC R.S.R. SA din 05 noiembrie 2008 şi finalizată prin notele de compensare din 22 ianuarie 2009; toată această procedură presupune parcurgerea mai multor etape prealabile, pentru a se stabili caracterul cert şi exigibil al creanţelor reciproce.
Retine instanţa de fond că, în situaţia în care una din creanţele ce au făcut obiectul compensării, respectiv cea din decizia de impunere, va fi stabilită ca nedatorată prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, există modalităţile de stingere a acestei creanţe, prevăzute de O.G. nr. 92/2003, notele de compensare din 26 ianuarie 2009 fiind legal emise, iar contestaţia promovată de reclamantă împotriva acestor note de compensare fiind în mod corect respinsă.
2. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9 şi ale art. 3041 C. proc. civ., pentru că hotărârea instanţei de fond s-a dat cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, iar motivele pe care se sprijină sunt contradictorii sau fără legătură cu problema de drept dedusă judecăţii.
Este criticată soluţia instanţei de fond pentru că, deşi reclamanta a arătat că sentinţa nr. 256/2008 a Curţii de Apel Ploieşti se bucură de o prezumţie relativă de lucru judecat, producând efecte între părţile litigante de la data pronunţării sale, a fost înlăturat acest argument, dar suspendarea executării unei hotărâri judecătoreşti prin efectul declarării recursului potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu are niciun impact juridic asupra puterii de lucru judecat provizoriu a respectivei hotărâri pentru că aceasta duce la imposibilitatea punerii în executare a acesteia până la încetarea cauzei care a determinat această suspendare, respectiv soluţionarea irevocabilă a cauzei.
Însă, suspendarea executorialităţii pe care legea o prevede expres nu presupune şi o suspendare a puterii de lucru judecat relativ în ceea ce priveşte inexistenţa obligaţiei de plată a sumelor stabilite cu titlu de TVA suplimentar şi majorări aferente, sume pe care însă, organele fiscale le-au supus în mod nelegal compensării cu creanţele societăţii împotriva organelor fiscale, creanţe care erau certe şi exigibile, dar instanţa de fond nu a analizat acest aspect.
Chiar şi în ipoteza în care s-ar considera că declararea recursului ar fi avut un impact asupra puterii de lucru judecat provizorii, se apreciază că efectul suspensiv de executare a intervenit abia la 12 februarie 2009 (data declarării recursului de către A.N.A.F.), pe când iniţierea procedurii de emitere a notelor de compensare a intervenit anterior, respectiv la 26 ianuarie 2009, fapt care dovedeşte caracterul ilegal al actelor administrativ fiscale.
Mai mult, este criticat şi argumentul instanţei de fond referitor la faptul că societatea nu obţinuse suspendarea executării deciziei din 27 iunie 2008 în temeiul art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 deoarece efectele suspendării obţinute în temeiul acestor texte legale sunt similare cu efectele suspendării obţinute în cadrul contestaţiei la executare.
A fost subliniat faptul că titlul de creanţă a fost anulat irevocabil prin decizia nr. 3202 din 09 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar efectele nulităţii fiind retroactive, actul anulat este considerat că nu a produs niciodată efecte, astfel că operaţiunea de compensare a fost nelegală pentru că organele fiscale nu aveau o creanţă certă.
A fost susţinută şi neîndeplinirea caracterului exigibil al creanţei deţinute de organele fiscale pentru că prin încheierea din 29 ianuarie 2009 s-a dispus suspendarea executării silite, măsură adusă la cunoştinţa organelor fiscale la 10 februarie 2009 şi fiind suspendată executarea silită, aceste creanţe nu mai aveau caracter exigibil şi, deci, compensarea s-a făcut nelegal.
Chiar dacă procedura de compensare s-a iniţiat la un moment la care creanţele erau exigibile, organele fiscale ar fi trebuit să nu continue această procedură atunci când suspendarea executării silite a fost admisă de instanţa de executare.
Prima instanţă, în mod greşit, a validat apărarea organelor fiscale în legătură cu efectele măsurii suspendării executării silite deoarece prin admiterea acesteia este înlăturată temporar exigibilitatea creanţelor fiscale, iar o distincţie de tipul celei pe care instanţa de fond încearcă să o acrediteze nu poate fi regăsită nici în lege şi nici în principiile generale aplicabile în materia executării obligaţiei.
Se invocă şi confuzia instanţei de fond în ceea ce priveşte efectele anulării deciziei de impunere şi interesul societăţii pentru formularea acţiunii în anularea notelor de compensare pentru că chiar dacă prin efectul anulării cu titlu irevocabil a deciziei de impunere reclamanta are dreptul de a recupera suma supusă compensării, aceasta nu înlătură dreptul societăţii de a solicita anularea notelor de compensare, operaţiune care trebuie apreciată în raport de momentul efectuării operaţiunii respective, dar în considerarea efectelor retroactive ale nulităţii deciziei de impunere.
Se apreciază că, în mod eronat, instanţa de fond a reţinut că emiterea notelor de compensare s-a făcut la cererea societăţii deoarece a fost ignorată cronologia corespondenţei legate de aceste compensări.
Se recunoaşte faptul că prin adresa din 05 noiembrie 2008, societatea reclamantă a solicitat compensarea sumelor a căror rambursare o solicitase prin deconturile de TVA pentru că era singura modalitate de a nu fi supusă executării silite, cu toate consecinţele sale negative şi era necesar ca organele fiscale să procedeze la compensarea creanţelor fiscale.
Ulterior, la 10 februarie 2009 şi 13 februarie 2009, s-a revenit la această adresă şi s-a subliniat imposibilitatea efectuării compensării şi a solicitat restituirea sumelor aprobate la rambursare, iar în raport de acestea, organele fiscale nu mai puteau să dea curs cererii de compensare şi nici nu puteau dispune compensarea din oficiu.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii, anularea deciziei nr. 11 din 10 martie 2009, anulării notelor de compensare din 26 ianuarie 2009, restituirea sumelor aprobate la rambursare în cuantum total de 19.721.428 RON.
3. Soluţia instanţei de recurs.
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat pentru următoarele considerente:
Litigiul ce s-a aflat pe rolul instanţei de fond a avut ca obiect anularea unor note privind compensarea obligaţiilor fiscale emise la 26 ianuarie 2009 de D.G.A.M.C. din cadrul A.N.A.F., decizia nr. 11 din 10 martie 1999 a A.N.A.F. prin care a fost respinsă contestaţia recurentei, obligarea la restituirea sumei de 19.721.428 RON ce a fost compensată şi a cheltuielilor de judecată.
La acest litigiu a contribuit şi o inspecţie fiscală din 2008 ce a vizat TVA pentru perioada 01 noiembrie 2005-31 martie 2008.
În urma acestei inspecţii, organele fiscale au stabilit o obligaţie de plată de 19.002.767 RON şi majorări de întârziere, emiţându-se decizia de impunere din 27 iunie 2008, dar a fost şi respinsă o cerere de rambursare a sumei de 12.102.619 RON.
Actele fiscale prin care s-au luat aceste măsuri, dar şi decizia prin care a fost respinsă contestaţia în procedura administrativă au fost contestate la Curtea de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
La data de 05 noiembrie 2008 societatea recurentă a solicitat compensarea sumelor a căror rambursare o solicitau prin deconturile de TVA cu creanţele fiscale stabilite prin decizia de impunere din 27 iunie 2008.
Între timp, cererea de anulare a actelor fiscale prin care s-a stabilit obligaţia de plată suplimentară în sumă de 19.002.767 RON şi majorări de întârziere, precum şi rambursarea sumei de 12.102.619 RON, a fost admisă prin sentinţa nr. 256 din 04 decembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Această soluţie este adusă la cunoştinţa organelor ce soluţionau cererea de compensare la 29 decembrie 2008.
Cu toate acestea, organele fiscale au emis notele privind compensarea obligaţiilor fiscale la 26 ianuarie 2009, note care au fost comunicate recurentei numai la 24 februarie 2009.
Înainte de a-i fi comunicate recurentei aceste note, la 10 februarie 2009 aceasta a înştiinţat organele fiscale de faptul că prin încheierea din 29 ianuarie 2009 a Judecătoriei Câmpina s-a dispus suspendarea deciziei de impunere din 27 iunie 2008.
Prin compensarea, potrivit art. 116 C. proc. civ., se sting creanţele administrate de Ministerul Finanţelor Publice cu creanţele debitorului reprezentând sume de rambursat sau de restituit de la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor.
Dar, pentru a fi posibilă compensarea, se impune ca atât creanţa organelor fiscale, cât şi a debitorului, să aibă caracter cert şi exigibil.
De aceea, se impune a se analiza dacă în speţă, în cadrul operaţiunii de compensare, creanţa statului avea caracter cert şi exigibil.
Este adevărat că sentinţa nr. 256 din 04 decembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin care s-au anulat actele fiscale, între care şi decizia de impunere din 27 iunie 2008, nu era irevocabilă, dar pentru că a fost admisă acţiunea reclamantei de anulare a actelor fiscale există o puternică îndoială cu privire la legalitatea şi temeinicia acelor acte fiscale, iar o hotărâre judecătorească, chiar dacă numai definitivă, nu şi irevocabilă, se bucură de puterea relativă de lucru judecat, pentru că hotărârile definitive pot fi consolidate sau desfiinţate în funcţie de soluţia instanţei de recurs.
În materia contenciosului administrativ, există prevedere expresă care stabileşte că prin declararea recursului se suspendă executarea hotărârii atacate [art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004], dar aceasta nu înseamnă că hotărârea nu mai beneficiază de puterea relativă a lucrului judecat pentru că este suspendată numai executarea ei.
De altfel, chiar instanţa de fond recunoaşte caracterul relativ al efectelor hotărârii judecătoreşti definitive care îşi produce efectele între părţile litigante şi că efectele sale vor fi definitive după soluţionarea irevocabilă a cauzei.
Mai mult, în speţă, la momentul emiterii deciziilor de compensare (26 aprilie 2009), recursul împotriva sentinţei nr. 256/2008 a Curţii de Apel Ploieşti nu era declarat, fiind declarat la 12 februarie 2009.
Trebuie remarcat şi faptul că sentinţa nr. 256/2008 a devenit irevocabilă prin decizia nr. 3202 din 09 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ceea ce a consolidat prezumţia puterii de lucru judecat.
În condiţiile existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care creanţa statului era desfiinţată, organele competente nu mai puteau să soluţioneze cererea de compensare pentru că nu mai exista o creanţă certă şi exigibilă a statului.
Referitor la faptul că prin Încheierea din 29 ianuarie 2009 a Judecătoriei Câmpina a fost suspendată executarea deciziei de impunere din 27 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta a fost pronunţată după emiterea notelor de compensare (26 ianuarie 2009), astfel că organele fiscale nu puteau să o aibă în vedere, soluţia fiind comunicată după emiterea actelor a căror anulare se solicită.
Însă, datorită faptului că actele fiscale care constatau creanţa statului erau anulate printr-o hotărâre definitivă, organele fiscale nu mai puteau proceda la compensarea creanţelor.
De aceea, se constată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi va fi admis recursul declarat, va fi modificată sentinţa atacată, în sensul că va fi admisă, în parte, acţiunea reclamantei şi va fi anulată decizia nr. 11 din 10 martie 2009 a A.N.A.F. - D.G.A.M.C. şi deciziile de compensare din 26 ianuarie 2009 emise de D.G.A.M.C.
Referitor la capătul de cerere privind restituirea sumei de 19.721.425 RON, acesta va fi respins ca rămas fără obiect.
La dosarul instanţei de recurs au fost depuse notele privind restituirea/rambursarea unor sume, respectiv nota din 22 iulie 2009 – respectiv restituire T.V.A. – în valoare de 19.002.767 RON, nota din 22 iulie 2009 reprezentând rambursare TVA – 12.102.619 RON, nota din 22 iulie 2009 reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere – 4.415.787 RON.
Obiectul acţiunii este unul din cele trei elemente specifice ale acţiunii civile, alături de părţi şi cauză.
Acesta poate fi definit ca pretenţia concretă a reclamantului.
În materia contenciosului administrativ, obiectul acţiunii este definit de art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi îl poate constitui obligarea unei autorităţi publice la repararea pagubei cauzate prin emiterea unui act administrativ nelegal.
Chiar dacă actele contestate au fost anulate, capătul de cerere privind obligarea la restituirea sumei de către autorităţile fiscale a rămas fără obiect pentru că au fost restituite sumele ce făceau obiectul notelor de compensare emise nelegal, înainte de judecarea recursului.
În baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ. va fi obligată pârâta la plata sumei de 5.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către recurentă.
Potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul de a mări sau micşora onorariile avocaţilor, ori de câte ori vor constata că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
În speţă, a fost depusă o chitanţă de plată a onorariu de avocat în sumă de 10.258,99 RON emisă la 08 decembrie 2009, dar, în raport de faptul că dosarul a fost soluţionat la primul termen de judecată, iar unul dintre capetele de cerere a fost respins ca rămas fără obiect, va fi obligată pârâta la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC R.S.R. SA împotriva sentinţei nr. 87 din 11 mai 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că admite, în parte, acţiunea reclamantei, anulează decizia nr. 11 din 10 martie 2009 emisă de A.N.A.F. - D.G.A.M.C., precum şi notele de compensare a obligaţiilor fiscale din 26 ianuarie 2009 emise de D.G.A.M.C.
Respinge capătul de cerere privind restituirea sumei de 19.721.428 RON, ca rămasă fără obiect.
Obligă pârâta A.N.A.F. la plata sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către recurentă, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5758/2009. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5770/2009. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
