ICCJ. Decizia nr. 5909/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5909/2009
Dosar nr. 39074/3/2008
Şedinţa de la 17 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 3 ianuarie 2008, reclamantul G.D.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D., obligarea pârâtului să-i comunice actele solicitate prin adresa din 14 noiembrie 2007, respectiv Decizia emisă în temeiul Legii nr. 187/1999 şi actele care au stat la baza adoptării acesteia, sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii de 500/euro/zi de întârziere.
Pe parcursul soluţionării cauzei, după emiterea actului administrativ solicitat, reclamantul şi-a completat acţiunea, solicitând anularea Deciziei nr. 4817 din 6 noiembrie 2007 întocmită de autoritatea pârâtă.
În motivarea acţiunii, reclamantul a invocat o serie de motive de nelegalitate care privesc procedura de emitere a deciziei contestate, arătând că s-au încălcat prevederile art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 187/1999 şi Regulamentul C.N.S.A.S. din 16 mai 2000 şi i-a fost vătămat şi dreptul la apărare, iar prin Decizia nr. 51/2008, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionalitatea Legii nr. 187/1999 în întregul ei.
Reclamantul a mai susţinut că şi pe fondul său, actul administrativ contestat, prin care se stabilea calitatea de agent al poliţiei politice comuniste în ceea ce îl priveşte pe reclamant, este netemeinic şi nelegal, deoarece acţiunile sale, în calitate de ofiţer în cadrul UM xxxx au vizat combaterea terorismului şi nu au fost de natură a îngrădi sau suprima drepturi fundamentale ale persoanelor vizate în notele raport.
Înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, acţiunea a fost scoasă de pe rolul acestei secţii şi trimisă secţiei de contencios administrativ a respectivei instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 2407 din 24 septembrie 2008, a fost declinată competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX – a de contencios administrativ şi fiscal.
La rândul său, tribunalul, în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/1999 a admis excepţia necompetenţei şi a declinat în favoarea Curţii de Apel Bucureşti competenţa materială de soluţionare a cauzei.
Judecând în fond pricina în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2024 din 14 mai 2009, a admis în parte acţiunea, a anulat Decizia nr. 4817 din 6 noiembrie 2007 emisă de Colegiul C.N.S.A.S.
Totodată, a respins, ca rămas fără obiect capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la comunicarea deciziei emisă în baza Legii nr. 187/1999.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut cu privire la capătul de cerere completator al acţiunii, că Decizia nr. 4817/2007 este nelegală şi netemeinică, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 187/1999 pentru ca reclamantul să fie considerat agent al poliţiei politice comuniste, activitatea s-a desfăşurat în cadrul UM xxxx USLA nefiind activitate de poliţie politică, ci o activitate specifică de prevenire şi combatere a terorismului, măsurile pe care le-a luat fiind legale şi valabile în raport atât cu normele interne, cât şi cu legislaţia internaţională la care România era parte şi pe care era obligată să o aplice.
Că, toate actele săvârşite de reclamant nu au îngrădit sau suprimat drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei, în afara normelor legale şi a prevederilor internaţionale referitoare la terorism.
Împotriva sentinţei civile nr. 2024 din 14 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal C.N.S.A.S., prin care a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii contestaţiei formulate de contestatorul G.D.M. şi a menţinerii ca temeinică şi legală a Deciziei nr. 4817 din 6 noiembrie 2007 emisă de C.C.N.S.A.S.
A învederat recurentul, prin motivele de recurs, că motivarea instanţei de fond s-a întemeiat pe aprecierea eronată potrivit căreia activităţile desfăşurate de reclamant în perioada 1979 - 1983 s-ar fi axat exclusiv pe combaterea terorismului şi nu ar fi fost încălcate drepturi şi libertăţi fundamentale şi că în mod eronat prima instanţă a reţinut faptul că urmărirea din proprie iniţiativă de către reclamant a unei persoane, pentru simplul fapt că aceasta era în relaţii cu un cetăţean străin era o activitate care s-ar fi înscris în sfera activităţilor antiteroriste.
Or, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, acţiunile contestatorului au depăşit în mod vădit sfera prevenirii şi combaterii terorismului, astfel încât considerentele hotărârii instanţei de fond se dovedesc a fi eronate, referindu-se doar la o parte din activitatea reclamantului şi fără a lua în considerare tocmai activitatea subliniată prin Decizia contestată. De altfel, s-a arătat, este evident că nu denumirea compartimentului funcţional din care făcea parte persoana verificată trebuie să fie determinantă în reţinerea caracterului abuziv al acţiunilor acesteia, ci activitatea sa propriu-zisă. Din practică, rezultă că ofiţerii USLA desfăşurau şi activităţi care nu se circumscriau luptei antiteroriste, urmărind angajaţi ai diverselor instituţii aflate în supravegherea acestei unităţi, pentru motivul că respectivii cetăţeni aveau atitudini neagreate de regimul totalitar. în aceeaşi măsură, ofiţerii Direcţiei care se ocupa de informaţiile interne nu desfăşurau, în mod necesar, activităţi de poliţie politică, astfel că denumirea unităţii nu ar trebui să aibă nici o greutate în calificarea activităţii unei persoane verificate.
În speţă, s-a observat de către recurent că cel puţin două cazuri din cele prezentate în cuprinsul deciziei atacate exced sfera activităţilor de prevenire a terorismului. Astfel, contestatorul a desfăşurat acte de urmărire a unei persoane care se afla în vizorul Securităţii pentru motivul că avea rude care emigraseră, precum şi pentru suspiciunea că însuşi urmăritul putea emigra. În acest caz, contestatorul a depăşit chiar şi sfera ordinului primit, întrucât, având o atitudine voluntară, a relatat „din proprie iniţiativă" conţinutul unei convorbiri purtate la telefon de către cel urmărit, în condiţiile în care asistase din întâmplare la această convorbire. Este evident că atitudinea reclamantului nu avea de-a face, în acest caz, nici cu prevenirea, nici cu combaterea terorismului, încălcarea dreptului la viaţă privată fiind indiscutabilă. într-un alt caz, reclamantul a redactat un raport despre o persoană, în care se făcea referire în principal la apartenenţa religioasă a acestuia (ortodoxă, pe stil vechi), precum şi la împrejurarea că cea urmărită picta icoane pe lemn şi pe sticlă. Simpla împrejurare că unii dintre cei urmăriţi erau bănuiţi de intenţia de a emigra, ori că printre cunoscuţii lor se numărau şi cetăţeni străini, nu îi poate califica pe cei urmăriţi în aceste cazuri drept suspecţi de terorism.
Este binecunoscut, s-a subliniat, faptul că regimul comunist nu agrea contactele românilor cu cetăţenii străini, unul din cele mai des întâlnite motive de începere a urmăririi informative, în dosarele fostei Securităţi, fiind cel legat de „relaţii neoficiale cu cetăţenii străini". Motivul instituirii acestui regim sever nu ţinea nici de apărarea naţională, nici de protecţia secretului de stat şi nici de prevenirea terorismului. în realitate, motivaţia regimului comunist era dată de dorinţa de conservare a propriei puteri, scop pentru care a încercat atât reducerea posibilităţii cetăţenilor români de a afla date reale despre modul de viaţă din ţările capitaliste, cât şi împiedicarea cetăţenilor străini de a cunoaşte abuzurile din spatele „cortinei de fier". Din absolut aceleaşi motive, autorităţile încercau să bruieze emisiunile posturilor de radio din lumea liberă şi interceptau scrisorile care plecau de la cetăţenii români către redacţiile acestor posturi.
Instanţa de fond a interpretat astfel în mod eronat art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 187/1999, atunci când justifică urmărirea, de către reclamant, a unui fost ofiţer USLA, pe motivul că acesta din urmă ar fi ar fi avut, chiar şi după trecerea în rezervă, interdicţia de a se întâlni cu cetăţenii străini. Chiar şi aşa dacă ar fi fost, este evident că aplicarea unei norme abuzive de către un ofiţer de Securitate, chiar dacă acest lucru intra în atribuţiile sale de serviciu, nu este de natură a exclude respectiva acţiune din sfera poliţiei politice. O altă interpretare ar însemna ca deconspirarea Securităţii să fie de conţinut. După cum se ştie, legea penală din epocă pedepsea „propaganda împotriva orânduirii socialiste" sau „uneltirea contra ordinii sociale", astfel încât urmărirea informativă sau alte măsuri luate de un ofiţer împotriva unei persoane care critica public regimul comunist avea susţinere din partea legislaţiei penale a vremii. Prin urmare, dacă s-ar generaliza o interpretare precum cea a instanţei de fond, în sensul justificării unei acţiuni de poliţie politică prin invocarea unor norme abuzive din acea perioadă, ar însemna că cele mai evidente cazuri de poliţie politică să nu mai poată fi făcute publice.
În realitate, nici Legea nr. 187/1999, sub imperiul căreia a fost emisă Decizia atacată în speţă, nici actuala reglementare a materiei, nu cer - pentru reţinerea calităţilor de agent al poliţiei politice comuniste, sau de lucrător al Securităţii - decât vizarea încălcării unor drepturi fundamentale, fără a face vorbire despre împrejurarea că respectivele încălcări erau sau nu susţinute de normele abuzive existente înainte de 1990. O interpretare contrarie ar însemna a se distinge acolo unde legiuitorul nu a distins. în plus, deconspirarea Securităţii nu urmăreşte tragerea la răspundere juridică a foştilor ofiţeri de Securitate, ci doar „consemnarea publică" a cazurilor de încălcare a drepturilor fundamentale, precum şi autorii acestor încălcări. Astfel, nefiind urmărită „stabilirea răspunderii juridice" a acestor persoane, ci exclusiv un act de consemnare publică a încălcării drepturilor omului, nu este necesara stabilirea vinovăţiei persoanei verificate în prezent, în raport de sistemul de drept în vigoare sub vechiul regim.
Relevantă este doar încălcarea unor drepturi ale omului de către Securitate, indiferent de susţinerea pe care aceste încălcări o găseau în normele abuzive din acel moment.
În afară de justificarea eronată pe care o dă în cazul la care s-a referire, recurentul a mai precizat că instanţa de fond justifică, de asemenea eronat, şi urmărirea informativă a altei persoane amintite în Decizia atacată. Or, în această situaţie, nu mai poate fi vorba nici măcar despre posibilitatea invocării, în sprijinul reclamantului, a vreunei prevederi din legislaţia internă din acea perioadă. în această situaţie, este vorba despre încălcarea dreptului la viaţă privată (prevăzut de art. 17 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice) sau de violarea secretului corespondenţei (art. 33 din Constituţia României din 1965). Sentinţa atacată motivează acest amestec brutal în viaţa privată pe considerentul apărării siguranţei publice, a ordinii de drept şi a prevenirii faptelor penale, într-o societate democratică, invocându-se conţinutul art. 8 alin. (2) din C.E.D.O. (ratificată de România abia în 1994). Este evident că această prevedere nu îşi poate găsi aplicarea în speţă, nefiind demonstrată o legătură de cauzalitate între amestecul în viaţa privată şi de familie a unei persoane şi apărarea ordinii publice „într-o societate democratică" (aşa cum arată articolul citat).
În fine, recurentul a mai solicitat a se observa că, atât în vechea reglementare a materiei, cât şi în noua formă, nu se cere reţinerea unei pluralităţi de acte prin care se viza încălcarea drepturilor fundamentale, fiind de ajuns un singur astfel de act pentru reţinerea apartenenţei la Securitate, în sensul legii. Cu toate acestea, Decizia atacată nu se opreşte la un singur astfel de caz.
Recursul este nefondat.
Prin Decizia nr. 4871 din 6 noiembrie 2007 a Colegiului C.N.S.A.S. s-a decis că reclamantul G.M.D. a fost agent al poliţiei politice comuniste, având gradul de locotenent în anul 1979, locotenent major în anii 1982-1983 în cadrul U.M. xxxx. S-a arătat, în considerentele deciziei mai sus menţionate, în primul rând, că reclamantul a solicitat „interceptarea trimiterilor poştale" ale unei persoane care a fost recrutată pentru supravegherea informativă a unui cetăţean egiptean cu care aceasta intenţiona să se căsătorească, iar această măsură a vizat îngrădirea dreptului la secretul corespondenţei (art. 33 din Constituţia României din anul 1965) precum şi a dreptului la viaţă privată (art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice). Apoi, s-a precizat că reclamantul a organizat „o întâlnire" cu un cetăţean străin pe care îl avea în contact că „discuţiile au fost înregistrate" şi că pe baza acestei înregistrări a întocmit o notă raport în care consemnează informaţiile obţinute de la acesta despre un fost ofiţer semnalat cu relaţii necorespunzătoare cu cetăţeni străini, iar măsura dispusă a vizat îngrădirea dreptului la viaţă privată (art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice). În al treilea rând, s-a menţionat că reclamantul a relatat „din proprie iniţiativă" mai multe informaţii despre un fost ofiţer urmărit prin dosar de supraveghere informativă pentru neraportarea faptului că rudele sale şi ale soţiei au emigrat sau au relaţii cu străinii, precum şi pentru suspiciunea că va refuza înapoierea în ţară la expirarea vizei de şedere în Italia, măsura dispusă vizând de asemenea îngrădirea dreptului la viaţă privată (art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice). În fine, s-a învederat, prin Decizia Colegiului C.N.S.A.S., că reclamantul a efectuat investigaţii asupra unei persoane consemnând că aceasta a „a pictat unele biserici şi confecţionează icoane pe lemn şi sticlă pe care le vinde sau le face cadou" şi propunând „exploatarea materialului rezultat în urma investigaţiilor la DUI <GIMI>", iar măsura dispusă a vizat îngrădirea dreptului la libertatea conştiinţei şi a religiei (art. 18 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice), precum şi a dreptului la viaţă privată (art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice).
Potrivit dispoziţiilor 5 alin. (1) din Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, cu modificările şi completările ulterioare, prin poliţie politică se înţelege „toate acele activităţi ale securităţii statului sau ale altor structuri şi instituţii cu caracter represiv, care au vizat instaurarea şi menţinerea puterii totalitar comuniste, precum şi suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului". In plus, conform prevederilor art. 5 alin. (2) din acelaşi act normativ, este „agent al poliţiei politice comuniste orice persoană care, având calitatea de lucrător operativ al organelor de securitate sau de miliţie, inclusiv ofiţer acoperit, în perioada 1945-1989, a desfăşurat activităţi de poliţie politică în sensul prezentei legi".
Reclamantul a îndeplinit, în perioada anilor 1979 - 1983, activitate în calitate de ofiţer în cadrul unei unităţi militare specializată a Securităţii Statului, anume U.M. xxxx, denumită USLA. Această unitate avea, conform reglementărilor interne dar şi legislaţiei internaţionale, funcţiuni specifice în materia prevenirii şi combaterii terorismului, iar activitatea reclamantului, cum judicios a reţinut instanţa de fond, s-a circumscris exercitării în limite legale a atribuţiilor sale de serviciu, neputându-se reţine, prin raportare la probatoriul administrat în cauză, că actele şi faptele imputate intimatului au vizat suprimarea sau îngrădirea unor drepturi fundamentale ale omului, respectiv dreptul la secretul corespondenţei, prevăzut de art. 33 din Constituţia României din anul 1965, şi dreptul la viaţă privată prevăzut de art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, şi că acestea au, prin urmare, caracter de activităţi de poliţie politică.
În acest condiţii, constatându-se că în mod legal prin hotărârea recurată a fost admisă în parte acţiunea reclamantului şi a fost anulată Decizia nr. 4817 din 6 noiembrie 2007 emisă de Colegiul C.N.S.A.S. şi că sunt neîntemeiate motivele de recurs invocate în cauză, se va dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâtul C.N.S.A.S. împotriva sentinţei civile nr. 2024 din 14 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul C.N.S.A.S. împotriva sentinţei civile nr. 2024 din 14 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5886/2009. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 5944/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
