ICCJ. Decizia nr. 754/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 754/2009
Dosar nr. 1800/2/2008
Şedinţa publică din 12 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul N.F.S. a chemat în judecată M.I.R.A., M.E.F. şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, solicitând instanţei ca în contradictoriu cupârâţii să dispună obligarea în solidar a acestora la plata drepturilor băneşti cuvenite cu titlu de primă de concediu pe anii 2004, 2005 şi 2006 şi a sporului de fidelitate pe anul 2005, sumele în cauză urmând a fi actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în calitatea sa de poliţist din cadrul D.C.P. – I.G.P., a efectuat concediu de odihnă în perioada 2004,2005 şi 2006 fără a beneficia de acordarea unui drept salarial suplimentar, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 37 alin. (2) teza I din OG nr. 38 din 30 ianuarie 2003.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa civilă nr. 1992 din 25 iunie 2008 a admis acţiunea formulată de reclamantul N.F.S., obligând în solidar pârâţii la plata către reclamant a sumelor de bani cuvenite cu titlu de primă de concediu pe anii 2004,2005 şi 2006 şi a sporului de fidelitate pe anul 2005, sumele în cauză urmând a fi actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că măsura suspendării nu poate avea ca efect decât amânarea punerii în aplicare a dispoziţiilor legale, deoarece suspendarea nu este echivalentă cu abrogarea pe termen limitat a legii, cu lipsa temporară a dreptului însuşi.
Dreptul la acţiune se naşte din momentul încetării perioadei de suspendare, respectiv 31 decembrie 2006 pentru prima de vacanţă, 31 decembrie 2005 pentru sporul de fidelitate.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs M.E.F.
Recurentul a susţinut că:
1) Hotărârea dată de instanţă a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. prin aceea că instanţa a ignorat apărările formulate de M.E.F. prin întâmpinare, prin care au fost invocate excepţii de ordine publică, a căror soluţionare era determinantă în ceea ce priveşte soluţia instanţei faţă de M.E.F.;
2) Prin Hotărârea pronunţată, instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).
Instanţa de fond, obligând pârâţii printre care şi M.E.F., la plata în solidar a drepturilor salariale, a acordat reclamantului ceea ce nu s-a cerut.
De asemenea, s-a susţinut că, chemarea în judecată a M.E.F. s-a făcut cu ignorarea dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.
3) Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 C. proc. civ.).
Astfel, izvorul juridic al drepturilor salariale ale funcţionarilor publici îl constituie raportul de serviciu legat între aceştia şi persoana care i-a numit sau ales în funcţie, ori între reclamant şi M.E.F. nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale, care să justifice chemarea în judecată a acestuia din urmă.
Examinând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate în materie, Înalta Curte admite recursul pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:
Instanţa de fond s-a pronunţat fără a reţine lipsa calităţii procesuale pasive a M.E.F., între acest pârât şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii neexistând identitate, în lipsa unor raporturi de serviciu între această autoritate şi reclamant. Or, numai existenţa unor astfel de raporturi juridice poate justifica legitimarea procesuală pasivă în cauză, a unei autorităţi sau instituţii publice, având în vedere că dreptul solicitat de reclamant este unul de natură salarială.
Pentru acest motiv, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va fi admis recursul şi modificată sentinţa atacată, în parte, în sensul respingerii acţiunii reclamantului faţă de pârâtul M.E.F., pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Într-adevăr, în cauză între M.E.F. şi autorităţile pârâte nu există un raport juridic obligaţional, atribuţiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina M.E.F. de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport .
Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ susmenţionat, „Ordonatorii principali de credite (cum este şi cazul M.I.R.A.) au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la M.E.F. propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate" (alin. (1)) iar M.E.F. examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora.
În caz de divergenţă hotărăşte Guvernul.
Prin dispoziţiile art. 6 din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, în aplicarea cărora a fost emis Ordinul Ministrului de Interne nr. 132/2004, a fost consacrat dreptul poliţiştilor la un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.
Este adevărat că acordarea acestui drept, instituită prin prevederile legale susmenţionate, a fost suspendată, pentru anul 2005, prin OUG nr. 118/2004 privind acordarea unor drepturi salariale personalului M.A.I., însă aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, suspendarea nu echivalează cu eliminarea dreptului atâta vreme cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Nu se poate considera, deci, că suspendarea dreptului în perioada respectivă echivalează cu inexistenţa sa în cadrul aceleiaşi perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituţional ce garantează realizarea drepturilor acordate.
Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situaţia, inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conţinut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, îngrădire care ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Or, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate, în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Pentru aceste considerente vor fi menţinute, ca fiind temeinice şi legale, celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, referitoare la obligarea angajatorului la plata drepturilor băneşti cuvenite reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat M.E.F. în prezent M.F.P. împotriva sentinţei civile nr. 1992 din 25 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa recurată în sensul că respinge acţiunea faţă de M.F.P.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 751/2009. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 756/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
