ICCJ. Decizia nr. 1037/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1037/2010
Dosar nr. 5019/2/2009
Şedinţa publică din 22 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată la data de 3 iunie 2009 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Sindicatul Naţional al Consilierilor din Serviciile de Probaţiune, în numele şi pentru membrii săi de sindicat T.R.G., M.C., ş.a., a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, solicitând ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ (ordin al ministrului) prin care să se dispună anularea discriminării create în cadrul aceleiaşi categorii socio-profesionale prin acordarea sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi a sporului de 15% numai acelor salariaţi care au obţinut recunoaşterea acestor sporuri prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi emiterea unui act administrativ prin care să se dispună acordarea retroactivă a acestor sporuri tuturor salariaţilor angajaţi în serviciile de probaţiune.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că interesul în promovarea acestei acţiuni este justificat de situaţia paradoxală creată prin refuzul nejustificat al pârâtului de a acorda tuturor salariaţilor din serviciile de probaţiune sporul de risc şi suprasolicitate neuropsihică şi cel de confidenţialitate, optând să dispună, prin acte administrative unilaterale (ordin al ministrului), ca de acest drept să beneficieze doar acei salariaţi care au avut şansa de a obţine recunoaşterea drepturilor sus-menţionate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Reclamantul a mai arătat că, deşi a solicitat pârâtului remedierea situaţiei, în sensul eliminării dezechilibrelor salariale create în sistemul judiciar, prin adresele nr. 122 din 06 martie 2009, nr. 134 din 13 aprilie 2009, nr. 124 din 10 martie 2009 şi nr. 144 din 30 aprilie 2009, ministerul a refuzat în mod sistematic soluţionarea cererii, interpretând în mod exclusivist norma juridică şi încălcând principiul de drept conform căruia normele juridice trebuie interpretate în sensul aplicării lor, nu în sensul neaplicării.
De asemenea, s-a susţinut că, atâta vreme cât norma de drept nu interzice acordarea acestui spor şi către alte categorii de bugetari, nici judecătorul nu trebuie să restricţioneze sau să limiteze acest drept, în considerarea principiului că unde norma juridică nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă („ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus").
La data de 10 decembrie 2009, reclamanţii au formulat precizare la acţiune prin care au învederat instanţei următoarele:
Temeiurile de drept pe care se întemeiază capătul 1 de cerere sunt: art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, art. 5 şi art. 6 alin. (2) din Codul Muncii, art. 21 din Carta Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, art. 1 alin. (2) din OG nr. 137/2000, aprobată prin Legea nr. 48/2002, modificată prin Legea nr. 27/2004, art. 20 din Constituţia României.
Temeiul de drept substanţial pe care se întemeiază capătul 2 de cerere îl constituie disp. art. 47 din Legea nr. 50/1996, astfel cum au fost interpretate prin Decizia I.C.C.J. nr. 21/2008. De asemenea, reclamanţii au afirmat că, fără îndoială, aparţine unităţilor din justiţie şi că le-a fost impusă prin lege o obligaţie profesională imperativă, specială şi specifică de confidenţialitate - art. 99 lit. d) din Legea nr. 303/2004 şi art. 4 din Legea nr. 303/2004 raportat la art. 15 din Codul deontologic şi art. 78 alin. (1) din Leghea nr. 567/2004 şi art. 9 din Codul deontologic - în cadrul executării raporturilor de muncă. Problema de drept substanţială care stă la baza pretenţiilor din acţiune a fost dezlegată prin Decizia 21/2008 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin capătul 2 de cerere se solicită obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ prin care să se dispună acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică pentru toţi reclamanţii salariaţi în serviciile de probaţiune - pe o perioadă de 3 ani anterior introducerii acţiunii şi acordarea acestor drepturi şi în viitor până la intrarea în vigoare a noii legi unice de salarizare.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1019 din 25 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor, reţinând, în esenţă, următoarele:
Litigiul dedus judecăţii vizează refuzul pârâtului Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti de emitere a unui act administrativ prin care să se dispună anularea discriminării create în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi acordarea sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi a sporului de confidenţialitate de 15% tuturor salariaţilor din serviciile de probaţiune pe o perioadă de 3 ani anterior introducerii acţiunii şi acordarea acestor drepturi şi în viitor până la intrarea în vigoare a noi legi unice de salarizare, refuz considerat de reclamanţi ca fiind unul nejustificat.
Refuzul pârâtului exprimat prin adresa nr. 30967 din 08 aprilie 2009 (filele 7-9 la dosarul de fond) nu reprezintă un refuz nejustificat de soluţionare a cererii în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, pentru următoarele argumente:
Legea nr. 327/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din serviciile de probaţiune nu cuprinde dispoziţii privitoare la acordarea sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi a sporului de confidenţialitate de 15% solicitate de reclamanţi.
Sporul de 50% din salariul de bază lunar pentru risc şi suprasolicitate neuropsihică a fost prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, text de lege care a fost abrogat prin art. 1 din OG nr. 83/2000 la data de 1 septembrie 2000.
In interpretarea şi aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, prin Decizia nr. 21/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi, precum şi personalul de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul de bază lunar, şi după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Această decizie nu vizează personalul din serviciile de probaţiune, întrucât acesta nu a beneficiat niciodată de sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, în condiţiile în care OG nr. 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de liberate a fost emisă la aceeaşi dată (29 august 2000) cu OG nr. 83/2000, prin care art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat.
De asemenea, Decizia nr. 46/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, prin care s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi, precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 15%, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar, nu poate constitui temei legal pentru acordarea sporului de confidenţialitate de 15% pentru personalul din serviciile de probaţiune, întrucât această decizie a fost adoptată în interpretarea şi aplicarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, acte normative inaplicabile consilierilor de probaţiune.
Acordarea drepturilor solicitate de reclamanţi, în considerarea situaţiei de discriminare create în cadrul aceleiaşi categorii socio-profesionale, nu este permisă nici în raport cu cele reţinute de Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008 şi nr. 820/2008.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 1019 din 25 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII- contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin criticile din recurs, recurenţii-reclamanţi susţin că hotărârea instanţei de fond este nelegală prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ale art. 1 alin. (2) din OG nr. 137/2000, ale art. 5 şi art. 6 alin. (2) C. muncii, întrucât pârâtul a dat dovadă de pasivitate şi lipsă de reacţie deoarece recunoaşterea şi acordarea drepturilor în litigiu s-a făcut în mod discreţionar numai în beneficiul salariaţilor care au obţinut recunoaşterea celor două sporuri prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Sub aspectul temeiniciei hotărârii pronunţate de Curtea de apel, recurenţii susţin că instanţa a ignorat faptul că sporurile respective sunt recunoscute altor consilieri de probaţiune prin hotărâri judecătoreşti în temeiul art. 47 din Legea nr.50/1996 astfel cum au fost interpretate prin Decizia Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 21/2008 şi că obligaţia de confidenţialitate le este impusă consilierilor de probaţiune prin dispoziţiile art. 4 şi art. 99 lit. d) din Legea nr. 303/2004 raportate la dispoziţiile art. 9 şi art. 15 din Codul deontologic şi art. 78 alin. (1) din Legea nr.5 67/2004. Totodată, susţin recurenţii că, faţă de dispoziţiile art. 155, art. 165, art. 236, art. 239 şi art. 241 pct. 1 lit. d) C. muncii, art. I pct. 42 din OG nr. 83/2000, care abrogă art. 47 din Legea nr. 50/1996, nu poate produce efecte juridice. Mai susţin recurenţii că legiuitorul are obligaţia de a înlătura discriminarea creată prin hotărârile judecătoreşti care au recunoscut unor consilieri de probaţiune acordarea sporurilor respective. In acest sens, recurenţii invocă principiul egalităţii cetăţenilor, al excluderii privilegiilor şi discriminării.
4. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând cauza, prin prisma criticilor din recurs, în raport cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare:
Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, reclamanţii contestă refuzul nejustificat al pârâtului, exprimat prin adresa nr. 30967 din 08 aprilie 2009 (filele 7-9 la dosarul de fond), de a emite un act administrativ prin care să dispună anularea discriminării create în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi acordarea sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi a sporului de confidenţialitate de 15% tuturor salariaţilor din serviciile de probaţiune pe o perioadă de 3 ani anterior introducerii acţiunii şi acordarea acestor drepturi şi în viitor până la intrarea în vigoare a noii legi unice de salarizare, refuz considerat de reclamanţi ca fiind unul nejustificat.
Înainte de a proceda la analiza în concret a susţinerilor din recurs, Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată de Curtea de apel este temeinică şi legală, oferind o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în privinţa raporturilor juridice deduce judecăţii. Astfel fiind, instanţa de control judiciar constată că în mod corect a reţinut Curtea de apel că Legea nr. 327/2006 nu cuprinde dispoziţii privitoare la acordarea sporurilor în litigiu, iar dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 (referitoare la sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitate neuropsihică) în interpretarea dată prin Decizia nr. 21/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, precum şi Decizia nr. 46/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, nu sunt aplicabile consilierilor de probaţiune.
În acelaşi sens, Curtea de apel în mod corect a avut în vedere faptul că netemeinicia acţiunii reclamanţilor derivă şi din împrejurarea că, prin Deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008 şi nr. 820/2008, Curtea Constituţională a reţinut că „prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale în măsura în care din ele se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatori,,.
Prin criticile din recurs, recurenţii-reclamanţi susţin că hotărârea instanţei de fond este nelegală prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ale art. l alin. (2) din OG nr. 137/2000, ale art. 5 şi art. 6 alin. (2) C. muncii, întrucât pârâtul a dat dovadă de pasivitate şi lipsă de reacţie deoarece recunoaşterea şi acordarea drepturilor în litigiu s-a făcut în mod discreţionar numai în beneficiul salariaţilor care au obţinut recunoaşterea celor două sporuri prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Faţă de cele reţinute de Curtea Constituţională, nu pot fi primite susţinerile din recurs întemeiate pe principiul nediscriminării în raport cu dispoziţiile art.21 din Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ale art. 1 alin. (2) din OG nr. 137/2000 şi ale art. 5 şi art. 6 alin. (2) din Codul muncii. Sub acest aspect, se reţine că atitudinea pârâtului nu poate fi calificată ca discreţionară sau discriminatorie, atâta timp cât acesta a procedat la punerea în executare a unor hotărâri judecătoreşti. Pentru aceste motive, răspunsul dat de minister prin adresa nr. 30967 din 08 aprilie 2009, contestată în prezenta cauză, nu poate fi calificat drept refuz nejustificat în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Totodată, nici susţinerile pârâtului referitoare la necesitatea ca legiuitorul să înlăture discriminarea creată în cadrul corpului consilierilor de probaţiune nu sunt de natură a fundamenta o soluţie de admitere a recursului şi, în consecinţă, a acţiunii, atâta timp cât pretenţiile recurenţilor-reclamanţi au în vedere o eventuală modificare de ordin legislativ care nu intră în atribuţiile puterii judecătoreşti.
Faţă de susţinerile recurenţilor-reclamanţi în sensul că deşi le este impusă prin dispoziţii legale obligaţia de confidenţialitate, dar fără a li se acorda şi un spor salarial corelativ obligaţiei respective, Înalta Curte reţine că această situaţie reprezintă o opţiune a legiuitorului, care nu poate fi amendată de către instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate al actelor administrative tipice sau asimilate, iar nicidecum cu cenzurarea măsurilor legislative.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată de Curtea de apel este legală şi temeinică, urmând a fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recursul declarat de Sindicatul Naţional al Consilierilor din Serviciile de Probaţiune, în calitate de reprezentant al membrilor de sindicat T.R.G., M.C., ş.a., împotriva sentinţei civile nr. 1019 din 25 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1035/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1038/2010. Contencios → |
|---|
