ICCJ. Decizia nr. 1038/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1038/2010
Dosar nr. 3737/2/200.
Şedinţa publică din 24 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de revizuire înregistrată sub nr. 2902/2/2006 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, revizuentul P.M.F. a solicitat în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi I.R. revizuirea sentinţei civile nr. 807 din 12 iunie 2001 pronunţată în dosarul nr. 610/2001 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, pentru motivul prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.
În motivarea cererii de revizuire, revizuentul a arătat că până la data de 31 ianuarie 2001 a activat ca ofiţer activ în cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie de Frontieră Călăraşi dar ca urmare a unui dosar fabricat de către şefii săi - A.V.A., U.G. şi D.V. - a fost trecut în rezervă, iar prin sentinţa civilă nr. 807/2001 i s-a respins acţiunea, menţinându-se ca legale atât Ordinul de trecere în rezervă nr. 11/01065 cât şi Hotărârea Consiliului de judecată din 22 noiembrie 2000.
Revizuentul a mai solicitat instanţei de judecată, ca, pe cale incidentală să se pronunţe asupra infracţiunilor de fals material şi fals intelectual cu privire la înscrisurile de la filele 18 şi 20 din dos. 610/2001, să dispună anularea acestora şi admiţând cererea de revizuire, să-i recunoască inclusiv vechimea în muncă şi plata drepturilor salariale solicitate prin cererea completatoare.
Prin sentinţa nr. 3257 din 30 noiembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de revizuire a sentinţei nr. 807 din 12 iunie 2001, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, invocată de intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor, reţinând, în esenţă, că revizuentul nu a depus la dosar hotărârea penală definitivă prin care să se fi constatat definitiv, de către instanţa penală competentă, existenţa falsurilor materiale şi intelectuale reclamate în dosarul trecerii sale în rezerva.
In al doilea rând, a reţinut instanţa, este inadmisibilă şi lipsită de temei juridic solicitarea revizuentului ca cercetarea falsurilor înscrisurilor să se facă, pe cale incidentală, de către instanţa de contencios administrativ care a fost investită cu însăşi soluţionarea cererii de revizuire; aceasta, deoarece dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2005, nu mai permit instanţei de revizuire ca, pe cale incidentală, să se pronunţe asupra existentei sau inexistenţei infracţiunii de fals invocate.
Recursul declarat de revizuentul P.M.F. împotriva acestei sentinţe, a fost admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia civilă nr. 1606 din 15 aprilie 2008.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut că, prin Decizia nr. nr. 66/2008 din 31 ianuarie 2008, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 55 din Legea nr. 219/ 2005 prin care a fost modificat art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. - invocată de recurent pe parcursul desfăşurării litigiului - şi a constatat că dispoziţiile art. 1 pct. 55 din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea OUG nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă prin care s-a eliminat din cuprinsul art. 322 pct. 4 C. proc. civ. textul în conformitate cu care „… în cazul în care, în ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii", sunt neconstituţionale.
Înalta Curte a apreciat astfel că, în raport cu această situaţie de fapt cu consecinţe juridice, Decizia Curţii Constituţionale producând efecte directe şi imediate, acel fine de neprimire a cererii, nemaiexistând - situaţie nouă în recurs şi neimputabilă instanţei de fond, se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Rejudecând astfel, cauza după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2838 din 1 iulie 2009, a respins cererea de revizuire ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, faptul că motivul invocat de revizuent în susţinerea cererii sale de revizuire - respectiv faptul că ordinul de trecere în rezervă aflat, în copie, la fila 18 din dosarul de fond ar fi un fals - nu poate fi primit, în acest sens, instanţa apreciind că înregistrarea ordinului în cauză la o altă dată decât cea la care a fost semnat sau că împrejurarea că acesta a fost adus la cunoştinţa revizuentului anterior datei la care a devenit aplicabil, nu constituie argumente suficiente pentru a fi reţinută falsificarea respectivului act.
Curtea de apel a mai reţinut că inadvertenţele dintre copiile ordinului sunt determinate de faptul că numai exemplarul original nr. 1 poartă semnătura persoanei care avea atribuţia legală să-1 semneze, că documentul nu cuprinde ştersături sau modificări ale datelor, şi că în cauză, nu avem de a face cu o contrafacere a scrierii, toate copiile fiind identice înscrisului semnat şi aflat la grefa instanţei, astfel încât nu poate fi reţinută existenţa unui fals material astfel cum este definită această infracţiune de dispoziţiile art. 288 alin. (1) C. pen.
Instanţa de fond a arătat că nu poate fi vorba nici de un fals intelectual, aceasta întrucât lipsa coincidenţei între data semnării şi data înregistrării ordinului nu poate constitui în sine un motiv care să conducă la concluzia că ordinul de trecere în rezervă este un fals, aceasta cu atât mai mult cu cât nu se poate reţine un conflict între revizuent şi semnatarul actului de natură a crea dubii cu privire la autenticitatea înscrisului şi la interesul intimatului T.Z. de a falsifica acel înscris.
Faptul că semnatarul actului nu ar fi adus la cunoştinţa ministrului despre ordinul contestat de revizuent a fost apreciat ca fiind lipsit de relevanţă, atâta timp cât delegarea atribuţiilor permite celui delegat să ia toate deciziile care în mod legal sunt atribuţia ministrului de interne.
S-a apreciat ca fiind lipsit de relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii, faptul că anterior, instanţa a reţinut că ordinul a fost semnat de ministru instanţa reţinând totodată că niciuna din persoanele indicate în cererea de revizuire, în afară de intimatul T.Z., nu a semnat înscrisul şi nici nu s-a probat că aveau atribuţii în minister de natură a le crea posibilitatea realizării unui înscris fals.
Împotriva acestei sentinţe, revizuentul P.M.F. a declarat recurs, susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive.
- instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) în sensul că a atribuit susţinerilor intimatului T.Z. valoarea unei depoziţii de martor în ceea ce priveşte data actului atacat;
- sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în sensul că în mod nelegal a fost respinsă cererea sa (ca destinatar al actului) de aducere a ordinului MI II/01065 în original la dosarul cauzei, sub motiv că acesta reprezintă „secret de serviciu", fiind încălcate dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 182/2002 coroborat cu art. 138 şi art. 140 C. proc. civ.
Această probă era absolut necesară având în vedere inadvertenţele dintre exemplarul ce i-a fost comunicat în copie, ca destinatar al ordinului de trecere în rezervă şi copia depusă la dosarul cauzei de către intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor – copie fără semnarea intimatului T.Z. şi fără ştampila ministerului.
Faţă de aceste motive recurentul susţine că se impune constatarea că actul prin care a fost trecut în rezervă este un fals, fiind necesară casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru calcularea drepturilor sale salariale pretinse prin cererea de revizuire, în baza unei expertize tehnice.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, ce se încadrează în drept, din punct de vedere procedural în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În mod corect instanţa de fond a reţinut că revizuentul nu şi-a dovedit cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 4 C. proc. civ., neexitând elemente din care să se tragă concluzia că ordinul de trecere în rezervă ce a stat la baza sentinţei civile nr. 807 din 12 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reprezintă rezultatul unei infracţiuni de fals.
Ordinul în original nr. II/01065 din 31 ianuarie 2001 a fost depus la instanţă, la persoana autorizată cu păstrarea documentelor având caracter secret şi secret de serviciu.
Chiar dacă declaraţia intimatului T.Z. privind data semnării ordinului nu ar fi luată în considerare la stabilirea situaţiei de fapt, din cuprinsul înscrisului rezultă că acesta a fost semnat la 14 ianuarie 2001, devenind aplicabil la 31 ianuarie 2001, - fiind înregistrat în registrele autorităţii administrative şi comunicat revizuentului. Faptul că data de înregistrare a ordinului este ulterioară datei emiterii nu poate fi considerat ca reprezentând o infracţiune de fals în sensul art. 288 C. pen., nefiind dovedită înscrierea unor fapte neconforme adevărului sau contrafacerea scrierii.
În ceea ce priveşte cererea de comunicare a înscrisului original către revizuent aceasta a fost, în mod corect, respinsă de instanţa de fond, fiind vorba de un înscris secret de serviciu de care instanţa a luat cunoştinţă, dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 182/2002 nefiind aplicabile.
De asemenea, nu se poate trage concluzia existenţei infracţiunii de fals din faptul că intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor a depus la dosar o copie a actului din care a exclus semnătura şi parafa ministrului obiectul probaţiunii constituindu-l conţinutul actului.
Pentru considerentele menţionate Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a respins cererea de revizuire pentru inexistenţa cazului prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., iar în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.M.F. împotriva sentinţei civile nr. 2838 din 1 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1021/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1040/2010. Contencios → |
|---|
