ICCJ. Decizia nr. 1046/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1046/2010
Dosar nr.2797/2/200.
Şedinţa publică din 25 februarie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul acţiunii. Hotărârea instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 3068 din 11 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamantele A.I.P.P., A.S.L.C., Fundaţia I. şi Fundaţia C.S.I, în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituţională, prin care solicitau anularea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 31 ianuarie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 95 din 6 februarie 2008.
1.2. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă, reţinând următoarele:
Potrivit art. 142 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, judecătorii Curţii Constituţionale având un statut constituţional şi atribuţii bine definite la art. 143-146 din Legea fundamentală.
De asemenea, reţine prima instanţă, potrivit art. 1 şi 2 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România şi este independentă faţă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi; conform art. 3 alin. (2) şi (3) din aceeaşi lege, în exercitarea atribuţiilor care îi revin, Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale, iar competenţa Curţii Constituţionale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.
Prin urmare, se arată în considerentele sentinţei atacate, Curtea Constituţională este autoritatea de jurisdicţie constituţională, compusă din 9 judecători independenţi şi inamovibili care asigură controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului şi se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Pe de altă parte, reţine instanţa de fond, art. 1 din Legea nr. 554/2004 prevede că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Aşadar, constată prima instanţă, în sensul Legii contenciosului administrativ, pentru ca acţiunea să fie admisibilă, trebuie să avem o autoritate publică şi un act administrativ tipic sau asimilat.
În ceea ce priveşte autoritatea publică, art. 2 lit. b) teza I, o defineşte ca fiind orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public, iar în ceea ce priveşte jurisdicţiile, art. 2 lit. d) defineşte actul administrativ-jurisdicţional ca fiind actul emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială, jurisdicţia administrativă specială fiind activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în materie, competenţa de soluţionare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale.
Legea nr. 47/2002 defineşte Curtea Constituţională ca fiind unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, independentă faţă de orice altă autoritate publică şi supunându-se numai Constituţiei şi legii sale de organizare. Or, reţine instanţa de fond, în calitate de autoritate de jurisdicţie, se constată că nu avem de-a face cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială, ci cu o jurisdicţie constituţională, Curtea Constituţională nefiind, deci, o autoritate administrativă învestită prin lege organică cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială.
În ceea ce priveşte a doua condiţie a competenţei de soluţionare a unui conflict privind un act administrativ, prima instanţă reţine că obiectul jurisdicţiei constituţionale sunt legile, ordonanţele, regulamentele Parlamentului, tratatelor şi acordurilor internaţionale şi nu actul administrativ, care este definit, potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Prin urmare, apreciază instanţa de fond, Deciziile Curţii Constituţionale, ca acte de jurisdicţie constituţionale nu vizează acte emise în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice, ci chiar, potrivit art. 147 din Constituţie, dispoziţii din legi şi ordonanţe în vigoare, precum şi cele din regulamente, tratatelor sau acordurilor internaţionale, prin analiză raportat la prevederile constituţionale.
Pe de altă parte, reţine prima instanţă, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, în ceea ce priveşte Deciziile Curţii Constituţionale, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, prevede că Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.
2. Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs reclamantele. De asemenea, în şedinţa de judecată din 18 iunie 2009, recurentele-reclamante, prin avocat, au invocat excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în integralitatea acesteia, şi au formulat cerere de sesizare a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea schimbării jurisprudenţei actuale, în sensul că, atunci când excepţia de neconstituţionalitate este invocată într-o cauză în care Curtea Constituţională este parte, excepţia să fie soluţionată pe fond de secţiile unite.
2.1. Motivele recursului formulat de reclamante, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurentele-reclamante consideră că prevederile art. 52 alin. (1) şi art. 126 alin. (6) din Constituţie permit cenzura în faţa instanţelor de contencios administrativ a actelor administrative provenind de la orice autoritate publică, iar nu numai de la autorităţi administrative.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, de unde rezultă că hotărârea instanţei de fond, conform căreia Deciziile Curţii Constituţionale nu sunt acte administrative, încalcă prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţia României.
În Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 31 ianuarie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, se arată expres că în Constituţia României sunt prevăzute doar două tipuri de jurisdicţii – cele administrative şi cele judiciare (instanţele judecătoreşti).
A contrario, rezultă că însăşi Curtea Constituţională nu este o jurisdicţie, iar deciziile pronunţate nu sunt acte jurisdicţionale.
Singura calificare posibilă pentru deciziile constituţionale este aceea de acte administrative, cenzurabile de instanţele de contencios administrativ, în condiţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
2.2. Excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în M. Of., partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004, în totalitatea ei.
Dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 şi însăşi Legea nr. 47/1992 în integralitatea ei, contravin prevederilor art. 147 alin. (4) fraza a II-a din Constituţie, raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 31 ianuarie 2008.
Excepţia de neconstituţionalitate pune în discuţie calificarea Curţii Constituţionale, prin Legea nr. 47/1992, ca fiind o jurisdicţie.
Excepţia îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.
2.3. Cererea de sesizare a secţiilor unite privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În cazul în care s-ar respecta jurisprudenţa actuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, excepţia de neconstituţionalitate ridicată în cauză ar fi trimisă spre soluţionare Curţii Constituţionale.
Cum aceasta este parte în proces, ar însemna ca, în cauză, Curtea Constituţională să fie şi judecător şi parte, înfrângând exigenţa de imparţialitate necesară oricărei jurisdicţii.
Se impune revenirea asupra jurisprudenţei actuale a Înaltei Curţi şi a se restatua că, în mod excepţional, şi anume când însăşi Curtea Constituţională este parte într-un proces în care se ridică o excepţie de neconstituţionalitate, aceasta nu poate fi trimisă spre soluţionare şi nu poate fi judecată de însăşi Curtea Constituţională care nu ar putea fi, în acest caz precis, o instanţă jurisdicţională imparţială.
II. Considerentele instanţei de recurs.
1. Asupra excepţiei de neconstituţionalitate a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi a cererii de sesizare a secţiilor unite privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Excepţia de neconstituţionalitate ridicată nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, neavând legătură cu soluţionarea cauzei.
Prin sentinţa recurată, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă ca inadmisibilă, în raport de prevederile Legii nr. 554/2004, stabilindu-se că Decizia a cărei anulare s-a cerut nu este act administrativ.
Ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a Legii nr. 47/1992 în integralitatea ei nu are legătură cu soluţionarea cauzei, sub aspectul admisibilităţii/inadmisibilităţii cererii, astfel cum a fost motivată de judecătorul fondului.
Pe cale de consecinţă, nici cererea de sesizare a secţiilor unite privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi referitoare la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate nu poate fi primită.
2. Cu privire la recursul formulat, urmează a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.
Deciziile pronunţate de Curtea Constituţională nu se subsumează definiţiei actului administrativ prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.
Deciziile Curţii Constituţionale nu sunt pronunţate în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii.
Curtea Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor, a ordonanţelor Guvernului, a tratatelor sau altor acorduri internaţionale, precum şi a regulamentelor Parlamentului, soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţi publice, precum şi contestaţiile care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic (atribuţii prevăzute în Constituţia României).
Împrejurarea reţinerii de către prima instanţă a faptului că Deciziile Curţii Constituţionale nu sunt acte administrative, nu încalcă prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, conform cărora Deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii.
Nu numai dispoziţiile actelor administrative sunt obligatorii pentru subiectele de drept cărora li se adresează, ci şi actele emise de Curtea Constituţională, conform art. 147 alin. (4) din Constituţia României.
Chiar dacă legea fundamentală nu a prevăzut expres atribuţia jurisdicţională a Curţii Constituţionale, din analiza atribuţiilor enumerate în Constituţie rezultă că această instituţie are o activitate jurisdicţională în materia sa specifică, aparte de atribuţiile instanţelor judecătoreşti sau ale autorităţilor administrativ-jurisdicţionale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 47/1992.
Respinge recursul declarat de reclamantele A.I.P.P., A.S.L.C., Fundaţia I. şi Fundaţia C.S.I. împotriva sentinţei nr. 3068 din 11 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1045/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1052/2010. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
