ICCJ. Decizia nr. 1029/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1029/2010
Dosar nr.6998/1/2009
Şedinţa publică din 24 februarie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin Decizia nr. 1192 din 4 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost admise recursurile declarate de Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Botoşani împotriva Sentinţei nr. 73 din 21 mai 2008 a Curţii de Apel Suceava, a fost casată sentinţa atacată şi, pe fond, a fost respinsă cererea reclamantei T.L. ca neîntemeiată.
De asemenea, Înalta Curte a respins recursul formulat de reclamantă împotriva aceleaşi sentinţe ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa învestită cu soluţionarea recursului declarat de părţile dosarului a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 31 din Normele de aplicare a prevederilor OUG nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, aprobate prin Ordinul ministrului sănătăţii publice şi preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 60/32/2006, în caz de urgenţe medico-chirurgicale tratate în ambulatoriu, pentru care gradul de severitate al bolii nu impune internarea în spital, concediul medical se acordă de medicul care a asistat urgenţa pentru o perioadă de maximum 5 zile, iar dacă incapacitatea temporară de muncă se menţine, concediul medical poate fi prelungit pentru aceeaşi afecţiune, dar nu pentru cod de indemnizaţie de urgenţă.
Instanţa de control judiciar a reţinut că în mod greşit au fost anulate de instanţa de fond aceste prevederi din actul administrativ cu caracter normativ, întocmit pentru aplicarea OUG nr. 158/2005, întrucât a analizat legalitatea lor numai în raport de reglementarea cuprinsă în această ordonanţă şi fără a avea în vedere dispoziţiile legale ale altor acte normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune.
Astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că instanţa de fond nu a corelat prevederile actului administrativ atacat şi ale OUG nr. 158/2005 cu reglementarea generală în materie, Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, care în art. 86 alin. (1) lit. e) defineşte urgenţa medicală.
Potrivit principiului de tehnică legislativă al unităţii terminologice, prevăzut în art. 35 din Legea nr. 24/2000, republicată, în limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceeaşi termeni şi dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, şi devine obligatoriu pentru actele normative din aceeaşi materie.
Unicitatea reglementării în materie impune, conform art. 13 - 14 din legea sus-menţionată, elaborarea de regulă a unui singur act normativ pentru reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect, cu excepţia acelora care au un caracter special, determinat de anumite categorii de situaţii şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie.
Instanţa de recurs a reţinut că OUG nr. 158/2005 nu derogă de la prevederile Legii nr. 95/2006 sub aspectul definirii noţiunii de urgenţă medicală, iar instanţa de fond a considerat neîntemeiat că actul normativ subsecvent, Ordinul nr. 60/32/2006 a limitat fără o bază legală perioada de urgenţă în ambulatoriu la 5 zile calendaristice.
Reglementarea generală în materie şi anume, art. 86 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 95/2006 a definit urgenţa medicală ca fiind accidentarea sau îmbolnăvirea acută, care necesită acordarea primului ajutor calificat şi/sau a asistenţei medicale de urgenţă, la unul sau mai multe niveluri de competenţă, după caz.
Faţă de definiţia legală a urgenţei medicale rezultă că tratamentul de urgenţă este menit a salva viaţa pacientului şi nu poate fi extins pe toată perioada de recuperare a acestuia.
În consecinţă, în exercitarea competenţei de reglementare atribuite prin dispoziţiile art. 15 alin. (1) şi art. 16 lit. b) din Legea nr. 95/2006, Ministerul Sănătăţii Publice şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate au stabilit în mod legal prin art. 31 din Ordinul nr. 60/32/2006 că perioada de urgenţă în ambulatoriu este de 5 zile calendaristice, existând posibilitatea prelungirii concediului medical pentru aceeaşi afecţiune, dar nu şi pentru codul indemnizaţiei de urgenţă, care impune îndeplinirea cerinţelor cumulative prevăzute de art. 86 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 95/2006 pentru existenţa unei urgenţe medicale.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a admis recursurile declarat de Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Botoşani, a casat hotărârea atacată şi, pe fond, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta T.L., constatându-se că nu există motiv pentru anularea art. 31 din Ordinul nr. 60/32/2006 şi pentru plata indemnizaţiei de incapacitate temporară de muncă în procent de 100% pentru toată perioada concediului medical, respectiv 6 - 30 noiembrie 2007.
De asemenea, instanţa de control judiciar a constatat că sunt neîntemeiate cererile privind soluţionarea memoriilor adresate Guvernului României, Ministerului Sănătăţii şi Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate privind plata daunelor morale şi materiale, întrucât reclamanta a primit răspuns la petiţiile sale şi nu a dovedit existenţa unui prejudiciu cauzat de autorităţile publice chemate în judecată.
Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie în anulare reclamanta, fiind invocate dispoziţiile art. 318 şi art. 105 alin. (1) C. proc. civ.
Contestatoarea a criticat Decizia instanţei de recurs, întrucât Sentinţa nr. 73 din 21 mai 2008 a fost pronunţată de Curtea de Apel Suceava în complet nelegal constituit, dintr-un singur judecător, în condiţiile în care legea prevede expres complet format din doi judecători.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie analizând motivele contestaţiei în anulare formulate în raport cu Decizia atacată şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge contestaţia în anulare ca nefondată, pentru considerentele ce urmează.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar motivele pentru care poate fi exercitată sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 317 - 318 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 din acest cod, "hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare".
Noţiunea de "greşeală materială" folosită de legiuitor în art. 318 C. proc. civ. nu trebuie interpretată altfel decât în sensul textului legal.
"Greşelile materiale", conform art. 318 C. proc. civ., sunt erori evidente şi involuntare cu privire la aspecte esenţiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate; ele nu sunt greşeli de judecată şi nu se referă, deci, la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanţa a apreciat probele sau a înţeles să interpreteze o dispoziţie legală.
Înalta Curte a constatat că în cauza de faţă contestatoarea nu invocă o greşeală materială, adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale ale judecăţii în recurs, ci critică modul în care instanţa a dezlegat o anumită problemă de drept şi anume aceea a legalităţii alcătuirii completului care a judecat cauza în primă instanţă.
Verificarea unei greşeli materiale nu trebuie să implice, aşadar, reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestaţia în anulare tinde la desfiinţarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, pentru că nu s-a urmărit astfel, să se pună la dispoziţia părţilor calea recursului la recurs.
Ori, susţinând că instanţa de recurs nu a observat că instanţa de fond a soluţionat cauza în complet nelegal constituit, contestatoarea invocă aspecte care ţin de fondul cauzei, de modul în care instanţa de recurs a înţeles să exercite controlul hotărârii recurate. De altfel, deşi excede motivelor invocate referitoare la greşeala materială săvârşită, Înalta Curte reţine că prin Legea nr. 97/2008 privind aprobarea OUG nr. 100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, publicată în M. Of., nr. 294/15.04.2008, prin dispoziţiile art. VI1 s-au adus modificări dispoziţiilor art. 10 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ, fiind înlăturată dispoziţia referitoare la compunerea completului de judecată. În concluzie s-au aplicat normele generale privind compunerea completului, iar instanţa de fond a pronunţat hotărârea în complet legal constituit.
Pentru considerentele arătate, contestaţia în anulare va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de T.L. împotriva Deciziei nr. 1192 din 4 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2010.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 1027/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1044/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
