ICCJ. Decizia nr. 1044/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1044/2010
Dosar nr.2326/86/2009
Şedinţa publică din 25 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 177 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din HG nr. 250/1992 invocată de reclamanta C.D.M., în Dosarul nr. 2326/86/2009 al Tribunalului Suceava, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi C.M. Bucovina şi intervenientul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a apreciat că excepţia este inadmisibilă, întrucât vizează un act administrativ emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, se arată, în esenţă, că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la excepţia lipsei calităţii de reprezentant a C.M. Bucovina, invocată de reclamantă în şedinţa din 16 octombrie 2009, şi că hotărârea atacată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentă în raport cu împrejurarea potrivit căreia, în opinia sa, instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la excepţia lipsei calităţii de reprezentant a C.M. Bucovina, se va reţine că este neîntemeiat, întrucât, aşa cum rezultă din lucrările dosarului de fond, excepţia respectivă, invocată de reclamantă în şedinţa din 16 octombrie 2009, a fost soluţionată prin încheierea de la aceeaşi dată, fiind respinsă.
Nu este întemeiat nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea atacată ar fi fost pronunţată cu interpretarea greşită a legii.
Astfel, este adevărat că actul administrativ contestat în cauză, respectiv HG nr. 250/1992, având ca obiect de reglementare concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, face parte din categoria actelor cu caracter normativ, care pot fi supuse oricând controlului de legalitate, nu numai pe calea excepţiei de nelegalitate, dar chiar şi pe calea acţiunii directe, conform art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.
Pe fondul cauzei se constată, însă, că dispoziţiile normative ce constituie obiectul excepţiei sunt legale.
Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din HG nr. 250/1992, „Salariaţii care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcţia de bază, cu o normă întreagă, o altă funcţie, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcţia de bază. Unitatea în care salariaţii cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate".
Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 6/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor, în temeiul căreia este emis actul administrativ normativ în discuţie, „Salariaţii au dreptul, în fiecare an calendaristic, la un concediu de odihnă plătit, cu o durată minimă de 18 zile lucrătoare".
În analizarea excepţiei, instanţa trebuie să ţină seama de prevederile art. 4 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „În cazul în care excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ".
Or, dispoziţiile art. 3 alin. (1) din HG nr. 250/1992 nu contravin prevederilor legale susmenţionate, în vigoare la data emiterii actului normativ contestat ci, stabilind că salariaţii au dreptul la un singur concediu de odihnă plătit, de la unitatea în care au funcţia de bază, este în acord cu acestea.
Prevederile normative a căror nelegalitate este invocată nu contravin, însă, nici prevederilor legale în vigoare în prezent, respectiv cele ale Legii nr. 53/2003 – C. muncii, care a abrogat Legea nr. 6/1992, potrivit cărora „Dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaţilor" [art. 139 alin. (1)] şi „Dreptul la concediu de odihnă anual nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunţări sau limitări" [art. 139 alin. (2)], în condiţiile în care „Durata minimă a concediului de odihnă anual este de 20 de zile lucrătoare" (art. 140).
De asemenea, prevederile normative contestate sunt în acord cu cele ale art. 41 alin. (2) din Legea fundamentală, conform cărora „Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege".
În ceea ce priveşte referirea recurentei-reclamante la dispoziţiile OUG nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, se va reţine că acestea nu sunt relevante în cauză, având un obiect de reglementare diferit de cel supus analizei în speţa de faţă.
Cum prevederile normative supuse controlului de legalitate nu încalcă drepturi fundamentale şi sunt în acord cu dispoziţiile legale în vigoare la data edictării lor, hotărârea instanţei de fond, care a respins excepţia de nelegalitate invocată de reclamantă, va fi menţinută, cu suplinirea motivării în sensul arătat, recursul urmând a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta C.D.M. împotriva sentinţei nr. 177 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1029/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1045/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
