ICCJ. Decizia nr. 1047/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1047/2010
Dosar nr. 4905/2/200.
Şedinţa publică din 25 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 3595 din 22 decembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii F.M.A., F.D.A. şi F.G.R., în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, şi a obligat pârâtul să trimită dosarul la evaluator sau la societatea de evaluare desemnată, pentru întocmirea raportului de evaluare. Prin aceeaşi sentinţă, a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, precum şi cererea de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti, prin Primarul General.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Dispoziţia nr. 7279 din 15 ianuarie 2007 a Primarului General al Municipiului Bucureşti s-a decis acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de ⅓ din construcţia demolată şi pentru terenul in suprafaţă de 625,33 mp ce reprezintă cota de ⅓ din suprafaţa totală de 1876,95 mp, situate în imobilul din Bucureşti, sectorul 1, imposibil de restituit persoanelor îndreptăţite F.M.A., F.D.A. şi F.G.R.
Dispoziţia nr. 7279 din 15 ianuarie 2007 a Primarului General al Municipiului Bucureşti a fost emisă în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările aduse prin OUG nr. 209 din 22 decembrie 2005.
Textele din Legea nr. 10/2001, în baza cărora a fost emisă Dispoziţia nr. 7279/2007, reglementează acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv de la persoanele îndreptăţite sau autorii lor, în situaţiile în care nu sunt posibile restituirea în natură şi măsura compensării sau aceasta din urmă nu este acceptată de persoanele îndreptăţite.
În cauză, reţine instanţa de fond, deşi Dispoziţia nr. 7279/2007 tratează în mod unitar imobilul din Bucureşti, sectorul 1, se constată că la data preluării abuzive s-a făcut o distincţie netă între imobilul situat la adresa poştală nr. 194 şi cel situat la adresa poştală nr. 196, inclusiv sub aspectul că fiecare din cele două imobile a fost preluat de la deţinători distincţi.
Astfel, arată prima instanţă, în primul rând, imobilul situat la adresa poştală nr. 196 a făcut obiectul Decretului nr. 134/1949 privind naţionalizarea unităţilor sanitare, în a cărui anexă la adresa indicată este menţionată Farmacia, fosta proprietate a numitei P.L., în legătură cu care nu există probe (nici măcar indicii) că ar fi fost rudă cu reclamanţii din prezenta cauză.
În al doilea rând, reţine instanţa de fond, conform adresei nr. 2842 din 25 septembrie 2006 eliberată de SC R. SA, imobilul situat la adresa poştală nr. 194 a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, figurând la poziţia nr. 2752 cu proprietar F.E., autorul reclamanţilor.
De altfel, se arată în considerentele sentinţei recurate, chiar reclamantul F.D.A. s-a adresat Direcţiei Evidenţă imobiliară şi cadastrală - Serviciul Evidenţa Proprietăţii din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, care, prin adresa înregistrată sub nr. 710447/3497 din 12 martie 2008, a precizat faptul că, potrivit Registrului de revizuire a numerotării imobilelor la nivelul anului 1948, la adresa poştală nr. 196 funcţiona Farmacia pe numele P.L., cofetărie, cinematograf şi locuinţă.
Mai mult, reţine instanţa de fond, există chiar un act oficial din anul 1940 care confirmă caracterul de sine stătător al imobilului nr. 194, respectiv procesul - verbal nr. 74339/1940 încheiat de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti „cu privire la imobilul situat în Bucureşti, nr. 194, compus din teren de 1026 mp şi o casă cu cinematograf, prăvălie etc." (fila 74).
Arată instanţa de fond că, în raport de aceste înscrisuri, în mod corect a apreciat instituţia pârâtă că în privinţa imobilului situat la adresa poştală nr. 196 a fost răsturnată prezumţia continuităţii titlului autorului reclamanţilor, respectiv actul de donaţie - partaj de ascendent, autentificat sub nr. 28141 din 03 august 1938 de către Tribunalul Ilfov, Secţia Notarială, impunându-se administrarea unui probatoriu suplimentar, sens în care a efectuat adrese către instituţiile competente (adresa nr. 36540/CC din 19 martie 2008 către Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Juridic Contencios şi Legislaţie - Serviciul de aplicare a Legii nr. 10/2001, fila 31; adresa nr. 36540/CS din 29 aprilie 2008 către aceeaşi instituţie - fila 33 etc.).
Oricum, reţine prima instanţă, în cauză, esenţial este faptul că Legea nr. 10/2001 reglementează acordarea de despăgubiri către persoanele (sau moştenitorii acestora) de la care au fost preluate în mod abuziv imobile în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar potrivit Decretului nr. 134/1949, în mod cert Farmacia - Sfânta Treime situată la adresa poştală nr. 196, a fost preluată de la numita P.L., astfel că nu există temei juridic pentru ca reclamanţii să primească despăgubiri pentru acest imobil.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, este vădit nejuridic răspunsul comunicat instituţiei pârâte de către Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Juridic, Contencios, Legislaţie, cu adresa nr. 14114 din 01 aprilie 2008, în sensul că s-a acordat reclamanţilor dreptul la despăgubiri prin raportare la întregul imobil situat la nr. 194 - 196, deoarece „numita L.P. sau succesoarele ei în drepturi nu au făcut notificare conform prevederilor Legii nr. 10/2001", în condiţiile în care nu există nicio probă că reclamanţii s-ar afla în relaţii de rudenie cu numita P.L. sau că ar avea vocaţie succesorală în privinţa acesteia.
Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote părţi egale, potrivit dreptului comun.
Or, arată instanţa de fond, în cauza dedusă judecăţii, notificarea a fost formulată numai de către reclamanţii F.M.A., F.G.R. şi F.D.A., în calitate de moştenitori ai defunctului F.I., coproprietar al imobilului situat la nr. 194, alături de fraţii acestuia – F.E. şi F.P.
Mai reţine prima instanţă că, în privinţa imobilului la nr. 196, nu pot fi incidente dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura administrativă prevăzută de acest act normativ profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire, atâta timp cât la dosar nu au fost depuse probe din care să rezulte că între reclamanţi şi numita P.L. ar exista o legătură de rudenie.
Aşadar, se arată în considerentele sentinţei atacate, în privinţa imobilului de la nr. 196 nu se poate considera că ne aflăm în prezenţa unui refuz nejustificat al instituţiei pârâte, demersurile acesteia circumscriindu-se competenţelor de verificare a legalităţii Dispoziţiei nr. 7279 din 15 octombrie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti şi fiind justificate de neregularităţile indicate anterior.
În ceea ce priveşte imobilul situat în Bucureşti, nr. 194, nu a fost invocat nici un impediment juridic pentru ca procedura administrativă reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificată şi completată, să nu-şi urmeze cursul firesc, în situaţia în care, astfel cum am arătat anterior, există înscrisuri suficiente pentru individualizarea acestuia.
Această soluţie se impune, reţine prima instanţă, pentru ca reclamanţii să-şi poată realiza dreptul la despăgubiri corelativ imobilului nr. 194 într-un termen rezonabil, având în vedere că acest drept nu este contestat.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în cuantum de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligaţiei, prima instanţă a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru admiterea lui, având în vedere că nu se poate reţine vreo conduită ilicită în sarcina instituţiei pârâte sub aspectul invocat de reclamanţi (ci doar sub cel relevat de instanţă), în condiţiile în care au fost constatate neregularităţi evidente în emiterea Dispoziţiei nr. 7279 din 15 ianuarie 2007, iar legea reglementează, în principiu, aplicarea unitară a procedurii administrative faţă de o astfel de dispoziţie.
Referitor la cererea instituţiei pârâte de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti, instanţa de fond a apreciat că nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 60 - 63 C. proc. civ.
Împotriva aceste sentinţe, considerată netemeinică şi nelegală a declarat recurs Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs se aduc, în esenţă, următoarele critici sentinţei recurate:
Pe de o parte, se arată că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 7279 din 15 ianuarie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, invocată în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, fiind expuse considerentele care, în opinia recurentului, justifică temeinicia acestei excepţii.
Pe de altă parte, se susţine că prima instanţă a analizat legalitatea dispoziţiei menţionate deşi trebuia să suspende cauza şi să trimită dosarul Tribunalului Bucureşti, ca instanţă competentă în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate invocată.
În ceea ce priveşte dispoziţia instanţei care vizează obligarea recurentului-pârât la trimiterea dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilului situat în Bucureşti, sector 1, nr. 194, se arată, în esenţă, că această măsură a fost dispusă fără a se ţine seama de faptul că la dosar nu există înscrisuri suficiente pentru individualizarea acestui imobil, respectiv teren şi/sau construcţie demolată, cu indicarea suprafeţelor şi a caracteristicilor tehnice, necesare evaluatorului în vederea efectuării lucrării de specialitate. O astfel de individualizare lipseşte atât din partea Primăriei Municipiului Bucureşti care a emis Dispoziţia nr. 7279 din 15 ianuarie 2007 cât şi din partea instanţei de fond, care se referă numai la imobilul situat în Bucureşti, sector 1, nr. 194, fără a face o delimitare expresă faţă de cel situat la aceeaşi adresă, dar la nr. 196.
Prin urmare, se arată că obligaţia instituită în sarcina sa este imposibil de executat, cu atât mai mult cu cât în opinia sa dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001, republicată, menţionată anterior, este nelegală, fiind emisă cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute în acest act normativ.
Prin concluziile scrise, recurentul-pârât a reiterat criticile aduse sentinţei recurate prin cererea de recurs.
Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Susţin că recurentul-pârât nu a precizat care este legătura de cauzalitate între actul administrativ invocat ca nelegal şi fondul cauzei deduse judecăţii, astfel ca instanţa să poată aprecia asupra admisibilităţii excepţiei şi investirea legală a instanţei competente.
De asemenea, se apreciază că sentinţa recurată este legală şi temeinică, existând la dosar înscrisuri suficiente pentru individualizarea imobilul situat în Bucureşti, sector 1, nr. 194, iar evaluatorul are puteri depline în ceea ce priveşte efectuarea lucrării de evaluare, inclusiv cu privire la identificarea şi individualizarea acestuia odată cu deplasarea la faţa locului. Prin urmare, nu există nici un impediment ca procedura administrativă să nu-şi urmeze cursul astfel încât autoritatea publică să nu mai tergiverseze soluţionarea acesteia întru-un termen rezonabil.
Înalta Curte, analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate de recurentul-pârât, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de apărările părţilor din întâmpinare, cât şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Instanţa de recurs reţine că nu este incidentă situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În mod corect, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a obligat recurentul-pârât să transmită dosarul către evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1, nr. 194, aceasta fiind o etapă premergătoare emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Criticile care vizează această soluţie sunt nefondate întrucât Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al legii menţionate anterior are ca atribuţie doar verificarea legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, ori, acest aspect nu a fost contestat, refuzându-se trimiterea dosarului către evaluator cu motivarea că nu există înscrisuri suficiente pentru individualizarea imobilului situat în Bucureşti, sector 1, nr. 194 faţă de cel de la nr. 196.
Ori, dacă recurentul-pârât avea astfel de nelămuriri şi aprecia că Dispoziţia nr. 7279 din 15 ianuarie 2007 nu este însoţită de documentele menţionate la pct. 16.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin HG nr. 1095/2005, putea fie să restituie dosarul autorităţii emitente, respectiv Primăriei Municipiului Bucureşti, fie să solicite lămuriri de natură a furniza informaţiile pe care le considera necesare evaluării. După cum se constată, recurentul-pârât nu a adoptat o astfel de atitudine, ci a stat în pasivitate în ceea ce priveşte parcurgerea etapelor procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi, urmare a Dispoziţiei nr. 7279 din 15 ianuarie 2007.
De asemenea, susţinerile recurentului-pârât în sensul că evaluarea nu se poate realiza în lipsa unor înscrisuri referitoare la individualizarea imobilului notificat nu poate fi reţinută, fiind corecte aprecierile primei instanţe în acest sens. Datele de care pretinde că are nevoie pentru a iniţia procedura de evaluare sunt în realitate informaţii pe care le poate obţine şi evaluatorul în teren.
Soluţia instanţei de fond se impune şi pentru că, prin netrimiterea dosarului la evaluator şi implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în raport de data înregistrării dosarului la Comisie şi data analizei acestuia din 11 octombrie 2007, este evidentă depăşirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Pârâtei, Comisia Centrală, îi revin fără putinţă de tăgadă obligaţii în acest sens, fiind ţinută de respectarea principiului operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative.
Prin urmare, sentinţa recurată în ceea ce priveşte admiterea cererii care viza transmiterea dosarului la evaluator este legală , atât în raport de prevederile art. 16 alin. (5) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, Capitolul V cât şi de dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, astfel că nu poate fi reţinută situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Este adevărat că recurentul - pârât a invocat excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 7279 din 15 ianuarie 2007, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, însă, această excepţie nu ar fi schimbat soluţia pronunţată de prima instanţă.
În ceea ce priveşte dispoziţia menţionată, legiuitorul a prevăzut o altă procedură judiciară, specială, pentru modificarea sau desfiinţarea acesteia, în cuprinsul Legii nr. 10/2001, astfel că sunt incidente prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Cum excepţia de nelegalitate poate fi invocată doar cu privire la actele ce pot constitui obiect al cererilor în contencios administrativ şi cum Dispoziţia nr. 7279 din 15 ianuarie 2007 nu poate fi contestată la instanţa de contencios administrativ, pentru considerentele arătate, este inadmisibilă cererea de sesizare cu excepţia de nelegalitate formulată în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În considerentele sentinţei recurate, criticile cu referire la Dispoziţia nr. 7279 din 15 ianuarie 2007 au fost analizate de prima instanţă în contextul în care acestea vizau soluţia asupra cererii de chemare în judecată.
Ţinând seama de cele reţinute, cât şi de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza II C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinţei nr. 3595 din 22 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1042/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1048/2010. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
