ICCJ. Decizia nr. 1075/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1075/2010
Dosar nr. 1865/54/200.
Şedinţa publică din 25 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 268 din 2 iulie 2009, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanţii P.D.M., P.I.C., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Craiova, şi a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 36836 din 30 aprilie 2009 emisă de Serviciul Inspecţie Fiscală persoane fizice, din cadrul autorităţii pârâte, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prevederile legii contenciosului administrativ se aplică şi cererilor de suspendare a actelor administrativ fiscale, în temeiul art. 215 alin. (1) şi (2) C. proCod Fiscal, singura diferenţiere fiind aceea a condiţionării suspendării de plata prealabilă a unei cauţiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate, reclamanta făcând dovada achitării cauţiunii în cuantumul stabilit de către instanţă.
Din interpretarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 rezultă că, pentru admiterea cererii de suspendare a executării, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: existenţa unei pagube iminente şi existenţa unui caz bine justificat.
În aprecierea îndeplinirii primei cerinţe, anume aceea a existenţei unei pagube, prima instanţă arată că trebuie pornit de la faptul că demararea procedurii executării silite instituie prin ea însăşi o prezumţie de iminenţă a prejudiciului.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, reclamanţii au făcut dovada faptului că asupra patrimoniul lor au fost instituite măsuri asigurătorii, depunând în acest sens încheierea de carte funciară nr. 31498 din 17 iunie prin care a fost notat sechestrul asigurător, înştiinţarea de poprire din 13 mai 2009 prin care au fost indisponibilizate, în limita sumei datorate, conturile de disponibilităţi şi de depozite deţinute de reclamanţi.
Coroborând acest aspect cu suma ce reprezintă obiectul cererii de suspendare şi care urmează a fi indisponibilizată - cifra de 2.073.515 lei fiind considerată semnificativă sub acest aspect, şi cu faptul că este în discuţie patrimoniul unor persoane fizice, prima instanţă apreciază că, în cauză, poate fi reţinută iminenţa pagubei, condiţie necesară pentru a se dispune suspendarea actelor administrativ fiscale.
În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, prima instanţă constată că motivarea reţinută în actul de control şi indicarea textelor legale incidente nu este completă si concludentă, întrucât nu s-au indicat pentru fiecare perioadă fiscală în parte supusă controlului, respectiv anul 2005, 2006, 2007 şi 2008, dispoziţiile din Codul fiscal în vigoare şi incidente la fiecare moment in parte, nu s-au indicat normele de aplicare incidente şi în vigoare la fiecare perioada fiscală supusă controlului, norme prevăzute cu modificări succesive prin HG nr. 44/2004, şi nu s-a stabilit si definit noţiunea de activitate economică si caracterul continuu al acesteia, în raport de normele metodologice aprobate prin acest din urmă act normativ, incidente la fiecare perioadă fiscală pentru a putea fi analizată îndeplinirea cumulativă a celor patru condiţii prevăzute de art. 126 din Legea nr. 571/2003.
Reţine prima instanţă că aceste împrejurări de fapt nu pot fi analizate în acest cadru procesual sub aspectul posibilităţii de a antrena incidenţa unei cauze de netemeinicie sau nelegalitate a actelor, dar sunt de natură a contura anumite suspiciuni relative la temeinicia acestora, întrucât aceste îndoieli se circumscriu noţiunii de „caz bine justificat", aşa cum a fost definit in doctrină si jurisprudenţă.
În raport de cele arătate, prima instanţă a apreciat că poate fi reţinută aparenta nelegalitate a actului administrativ fiscal contestat şi, în consecinţă, existenţa cazului bine justificat.
În acest context, al aparentei nelegalităţi a actului administrativ fiscal, fiind în discuţie plata unei sume apreciabile, prima instanţă a reţinut că măsura suspendării executării actului fiscal de impunere apare ca fiind mai oportună decât soluţia neinstituirii suspendării, în această din urmă ipoteză situaţia economico-financiară a reclamanţilor fiind grav afectată prin raportare la situaţia pârâtei care îşi poate valorifica oricând creanţa.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, echilibrarea intereselor părţilor poate fi privită şi ca o aplicaţie particulară a principiului proporţionalităţii consacrat de art. 5 din TCE ca principiu general al sistemului comunitar. Aceasta înseamnă că la soluţionarea cererii de suspendare a unui act administrativ fiscal instanţa de judecată trebuie să analizeze dacă interesul reclamantului de a fi amânată executarea actului de impunere până la pronunţarea instanţei de fond este sau nu mai puternic decât interesul statului de a se executa actul la scadenţă, chiar înainte ca instanţele să se pronunţe asupra legalităţii sale.
Concluzionează prima instanţă că, deşi unul dintre principiile dreptului administrativ este acela al executării din oficiu a actelor administrative, întrucât acestea se bucură de prezumţia de legalitate, atâta timp cât instanţa de judecată, urmare a contestării actului administrativ, este în curs de verificare a legalităţii acestuia, este echitabil ca acesta să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Craiova, prin D.G.F.P. Dolj, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin cererea de recurs recurenta-intimată aduce, în esenţă, următoarele critici sentinţei atacate.
Se apreciază că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că a fost dovedită existenţa pagubei iminente şi a cazului bine justificat astfel cum impun dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Referitor la paguba iminentă astfel cum a fost definită în art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004 se arată că această cerinţă nu a fost dovedită, iar simpla afirmaţie că orice executare va duce la o pagubă ce nu ar putea fi înlăturată decât prin pronunţarea unei hotărârii de suspendare nu satisface cerinţa expresă a legii. Aceasta cu atât mai mult cu cât paguba nu a fost probată şi nu s-a avut în vedere faptul că reclamanţii au obţinut venituri considerabile din transferul dreptului de proprietate asupra unui număr de imobile.
În ceea ce priveşte cerinţa referitoare la cazul bine justificat recurenta-pârâtă susţine că aceasta nu a fost dovedită deoarece intimaţii-reclamanţi au recunoscut activitatea desfăşurată dar au contestat calificarea activităţii ca fiind economică şi având caracter de continuitate, astfel că această situaţie nu se încadrează în definiţia cazului bine justificat prevăzută în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Intimaţii-reclamanţi P.D.M. şi P.I.C. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia lipsei de interes a recurentei, arătând că statul nu este prejudiciat prin suspendarea executării actelor fiscale menţionate, întrucât, potrivit reglementărilor în vigoare, pentru debitele neachitate la termen se calculează dobânzi, penalităţi de întârziere şi majorări, iar suspendarea executării actelor administrativ fiscale este vremelnică.
Referitor la criticile din cererea de recurs se apreciază că a fost făcută dovada pagubei iminente prin înscrisurile depuse la dosar din care rezultă că urmează a fi executat silit apartamentul pe care îl deţin şi odată înstrăinat acest bun către terţi nu mai poate reveni în patrimoniul acestora.
În ceea ce priveşte cazul bine justificat intimaţii reclamanţi arată că au atacat actele de control atât sub aspectul modului de calcul cât şi al valorii debitelor stabilite în mod abuziv de organele de control fiscal, ceea ce creează o aparenţă de nelegalitate a actelor administrativ fiscale.
În concluzie se apreciază că în mod corect instanţa de fond a dispus suspendarea deciziei de impunere nr. 36836 din 6 mai 2009, motiv pentru care solicită respingerea recursului.
Instanţa de recurs analizând excepţia lipsei de interes invocată de intimaţii reclamanţi apreciază că aceasta este nefondată întrucât recurenta-pârâtă are interes în executarea creanţelor fiscale, cu atât mai mult cu cât actele administrativ fiscale emise, ca regulă, sunt titluri executorii, supuse executării, de îndată, iar măsura suspendării este una de excepţie, neavând relevanţă că neachitarea la termen atrage calculul de dobânzi, penalităţi de întârziere şi majorări.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente cât şi din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., apreciază că acesta este fondat.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „ în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".
Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de art. 14 alin. (1) menţionat, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.
Îndeplinirea condiţiilor cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza circumstanţelor de fapt şi de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.
Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.
Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.
Or, în speţă, motivele invocate de intimata-reclamantă nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate a actului administrativ fiscal, ci necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecăţii.
După cum se constată, prima instanţă, soluţionând cererea de suspendare a intrat în cercetarea fondului în ceea ce priveşte legalitatea Deciziei de impunere nr. 36836 din 30 aprilie 2009, fapt de altfel nepermis, întrucât cererea de chemare în judecată are un alt obiect, respectiv suspendarea actului administrativ fiscal.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinită condiţia „cazului bine justificat" deoarece în cuprinsul hotărârii recurate nu sunt indicate fapte sau împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ fiscal fără a fi analizat fondul cauzei, care este atributul instanţei care va soluţiona eventuala cerere referitoare la anularea Deciziei de impunere nr. nr. 36836 din 30 aprilie 2009.
Cât priveşte criticile referitoare la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, Înalta Curte constată, de asemenea, că argumentele reţinute în sentinţa atacată sunt nefondate, pentru că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente.
Intimaţii-reclamanţi nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.
Mai mult, în cazul actelor administrativ fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiţiei prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită şi demonstrată prin simpla susţinere că plata sumei respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerinţă este presupusă în majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepţie al instituţiei suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004.
De asemenea, nici susţinerile potrivit cărora începerea procedurii executării silite asupra bunurilor din patrimoniul intimaţilor-reclamanţi nu se încadrează în definiţia pagubei iminente întrucât instituirea sechestrului asigurator nu lipseşte pe aceştia de folosinţa bunului imobil.
În concluzie, în raport de cele reţinute mai sus, instanţa de fond a apreciat în mod greşit că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru a fi admisă cererea de suspendare a actului administrativ fiscal în cauză, astfel că va fi reţinută situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va respinge cererea de suspendare formulată de reclamanţi ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G.F.P. Dolj, în numele şi pentru Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Craiova, împotriva sentinţei nr. 268 din 2 iulie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi respinge cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. 36836 din 30 aprilie 2009 emisă de Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Craiova, formulată de reclamanţii P.D.M. şi P.I.C., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1068/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1088/2010. Contencios → |
|---|
