ICCJ. Decizia nr. 11/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 11/2010
Dosar nr. 7264/3/2008
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 22 februarie 2008, reclamanţii B.D., D.M., D.I., E.A.M., F.E.G., G.F., I.A.M., M.E., M.G. şi N.I., funcţionari publici în cadrul Departamentului economico-financiar din cadrul I.N.M., au chemat în judecată C.S.M., M.J.L.C., M.F.P. şi I.N.M., solicitând:
- plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa între salariul cuvenit şi cel încasat efectiv în perioada 1 decembrie 2004 – 1 martie 2008, actualizate cu rate inflaţiei;
- plata în continuare a aceloraşi drepturi băneşti corespunzător celor prevăzute în legislaţia de salarizare pentru funcţionarii publici din cadrul C.S.M.;
- obligarea pârâţilor la includerea sumelor datorate în bugetul instituţiei angajatoare;
- refacerea deciziilor de încadrare şi efectuarea cuvenitelor menţiuni în carnetele de muncă.
În motivarea cererii, reclamanţii au invocat tratamentul de salarizare diferenţiat şi discriminatoriu existent în încadrarea lor, faţă de funcţionarii publici din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al C.S.M. şi al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând în consecinţă, reîncadrarea şi plata drepturilor băneşti cuvenite.
Prin sentinţa civilă nr. 3102 din 12 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea şi a dispus obligarea pârâţilor I.N.M. şi M.J.L.C. la plata diferenţei între salariul încasat de reclamanţi în perioada 1 decembrie 2004 – 1 martie 2008 şi cel prevăzut în anexa 1 a OUG nr. 192/2002, cu modificările şi completările ulterioare, sume actualizate în raport de rata inflaţiei.
Aceiaşi doi pârâţi au fost obligaţi la plata drepturilor salariale potrivit anexei 1 a OUG nr. 192/2002 şi pentru viitor, iar M.F.P. a fost obligat să includă în bugetul de stat fondurile necesare.
Instanţa a respins acţiunea faţă de pârâtul C.S.M. pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că este inechitabilă şi discriminatorie diferenţierea salarizării funcţionarilor publici din departamentele economice-financiare şi administrative din cadrul tribunalelor şi curţilor de apel, prevăzută în anexa 3 a O.U.G nr. 82/2004 în raport de acelaşi personal de specialitate de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, salarizat conform anexei 1 din acelaşi act normativ.
Instanţa a făcut referire şila Hotărârea nr. 262 din 21 iunie 2007 a C.N.C.D. prin care s-a constatat că situaţia prezentată mai sus constituie tratament diferenţiat şi a recomandat A.N.F.P. să aplice un tratament asemănător categoriilor profesionale care presupun condiţii de recrutare şi activitate asemănătoare.
Împotriva sentinţei au declarat recurs I.N.M.; M.J.L.C. şi M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, I.N.M. a învederat că nu există un tratament discriminatoriu între categoriile de funcţionari ai unor instanţe sau parchete de grad diferit, personalul respectiv neaflându-se în situaţii analoage şi comparabile, iar drepturile salariale fiind stabilite în raport cu nivelul la care se prestează activitatea.
În recursul declarat de M.J.L.C. s-a invocat depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, instanţa de fond ignorând Deciziile nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008 ale Curţii Constituţionale, obligatorii, prin care s-a constatat că dispoziţiile OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare suntneconstituţionale în măsura în care s-ar înţelege că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Pe de altă parte, pârâtul a făcut referire la calitatea de ordonator principal de credite a preşedintelui instanţei supreme, ce poate fi delegată managerului economic şi a precizat că salarizarea funcţionarilor publici din cadrul departamentelor economico-financiare şi administrative ale instanţelor şi parchetelor se realizeze prin raportare la nivelul la care se prestează activitatea şi nu în raport de atribuţiile de serviciu generice.
M.J.L.C. a mai arătat că Hotărârea C.N.C.D. nr. 262/2007 ce a stat la baza pronunţării sentinţei a fost desfiinţată prin Decizia nr. 4829/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În recursul formulat de M.F.P. s-a invocat soluţionarea greşită a cauzei în raport de această instituţie, întrucât, deşi prin încheierea din 5 noiembrie 2008 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ministerului şi s-a dispus scoaterea acestuia din cauză, totuşi, prin sentinţă s-a dispus obligarea instituţiei de a asigura fondurile necesare plăţii drepturilor băneşti.
Referitor la această obligaţie, pârâtul a arătat că această dispoziţie excede oricărei prevederi legale, ministerul neavând calitatea de ordonator de credite pentru reclamanţi.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursurile sunt fondate, urmând a fi admise, a se dispune casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Astfel, instanţa a procedat la stabilirea unor diferenţe de drepturi băneşti în favoarea reclamanţilor, invocând Hotărârea nr. 262/2007 a C.N.C.D. prin care s-a constatat existenţa unui tratament discriminatoriu în salarizarea funcţionarilor publici încadraţi în compartimentele economico-financiare ale diferitelor instanţe sau parchete.
Însă, ulterior pronunţării sentinţei, prin Decizia nr. 4829 din 18 decembrie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 7225/2/2007 s-a admis acţiunea M.J.L.C., s-a dispus anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 262 din 21 iunie 2007 şi s-a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de Asociaţia Funcţionarilor Publici „Justiţia".
Pe de altă parte, prin decizii succesive, pronunţate în intervalul iulie – decembrie 2008, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile OG nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Având în vedere caracterul definitiv şi general obligatoriu al acestor decizii, Curtea constată că instanţa a greşit, depăşindu-şi atribuţiile şi, reţinând caracterul discriminatoriu al prevederilor legale ce salarizează diferit categoriile de funcţionari publici din cadrul instanţelor ori parchetelor, a procedat la stabilirea unei alte salarizări.
În consecinţă, Curtea admiţând recursul declarat sub acest aspect de M.J.L.C., va casa sentinţa atacată şi va respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Având în vedere soluţia dată acestui recurs şi motivarea acesteia, Curtea va admite şi celelalte două recursuri, fără a mai analiza criticile formulate de I.N.M. şi respectiv M.F.P.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de I.N.M., M.J.L.C. şi M.F.P. împotriva sentinţei civile nr. 3102 din 12 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi rejudecând respinge acţiunea reclamanţilor B.D., D.M., D.I., E.A.M., F.E.G., G.F., I.A.M., M.E., M.G., N.I., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Oligarea Ministerului Afacerilor Externe la primirea în... | ICCJ. Decizia nr. 113/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
