ICCJ. Oligarea Ministerului Afacerilor Externe la primirea în termen rezonabil a cererii de redobândire a cetăţeniei române. Decizia nr. 654/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 654
Dosar nr. 2199/2/200.
Şedinţa publică din 9 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamantul D.V.a solicitat instanţei obligarea pârâtului Ministerul Afacerilor Externe să-i primească în termen rezonabil cererea de redobândire a cetăţeniei române.
Reclamantul a arătat în esenţă ca la data de 13 septembrie 2006 a depus cererea de intenţie pentru a fi programat în vederea depunerii cererii, conform reglementărilor interne ale Ambasadei Române la Chişinău, însă nu a primit nici un răspuns.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune având în vedere faptul că reclamantul a sesizat instanţa cu depăşirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004,
Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că nu poate procesa cererea reclamantului cu prioritate faţă de alte cereri, depuse anterior, iar personalul din cadrul Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău este subdimensionat în raport cu numărul cererilor existente în lucru.
Prin sentinţa civilă nr. 2171 din 26 mai 2009 Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul să primească de îndată cererea reclamantului de redobândire a cetăţeniei române, în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că excepţia invocată este nefondată, deoarece pârâtul nu a depus la dosar dovada datei la care a înregistrat cererea de intenţie a reclamantului, în raport cu care se calculează termenul prevăzut de art. 11 Legea nr. 554/2004.
De asemenea, instanţa de fond a mai constatat că pârâtul nu a dovedit în niciun mod existenţa unui număr foarte mare de scrisori de intenţie în raport cu capacităţile de procesare a acestora şi prin urmare nu a putut reţine această apărare. Chiar dacă situaţia invocată de pârât ar fi reală, se observă o atitudine inexplicabilă de pasivitate din partea acestei autorităţi, care nu a întreprins niciun demers pentru remedierea sau cel puţin atenuarea problemelor şi care nu pare să observe că prin această atitudine împiedică Statul Român să-şi îndeplinească obligaţia de examinare a cererilor, obligaţie asumată prin Legea nr. 21/1991.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că faţă de împrejurarea că există un răspuns administrativ al MAE ce a fost comunicat reclamantului, judecătorul fondului trebuia să analizeze dacă acesta încorporează un refuz nejustificat şi, cu atât mai mult, dacă acesta poate fi considerat ca exprimând o restricţionare a realizării unui drept sau interes legitim.
Justificarea refuzului îndeplinirii operaţiunii învederate de reclamant (programarea datei pentru depunerea cererii de redobândire a cetăţeniei) nu poate atrage condamnarea autorităţii administrative solicitate deoarece contenciosul administrativ (varietate a răspunderii civile delictuale) sancţionează exclusiv culpa administrativă (prin dovedirea unei forme de vinovăţie) şi nu faptul obiectiv al neîndeplinirii unei atribuţii (prezumat relativ, conform art. 1 din Legea nr. 554/ 2004, a constitui un prejudiciu prin vătămarea adusă de încălcarea unui drept sau interes legitim al petiţionarului).
Corect este să menţionăm că, la data prezentei, stadiul procesării cererilor de redobândire a atins un nivel satisfăcător faţă de anii anteriori, prin deschiderea unei noi locaţii a Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău. Dar acumularea cererilor de intenţie a cetăţenilor moldoveni pentru redobândirea cetăţeniei din perioada când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări) generează şi astăzi o mare dificultate în îndeplinirea doleanţelor acestor cetăţeni de a fi programaţi cât mai repede în vederea depunerii actelor.
În lipsa unei culpe administrative, recurentul consideră că nu putea fi obligat în baza legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri anterior reclamantului dar care nu au formulat acţiune în instanţă), să schimbe ordinea cronologică stabilită şi să primească cererea reclamantului.
De aceea, recurentul apreciază că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în a edicta termenele de primire ale cererilor de redobândire a cetăţeniei şi de a le impune apoi subscrisului, potrivit autorităţii lucrului judecat, într-o ordine ce ar putea însemna dereglarea activităţii secţiei consulare a Ambasadei României în Republica Moldova.
„Termenul rezonabil" de soluţionare a cererii, invocat de reclamant, nu se regăseşte în legislaţia română de lege lata.
Pe de o parte, instanţa nu avea nici un temei legal pentru a obliga MAE la stabilirea datei de depunere a cererii în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, iar sistemul românesc de drept, având origine continentală (franceză şi germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii (conform dispoziţiilor normative scrise) şi este inacceptabil ca instanţa română să judece în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar, specific spaţiului anglo-saxon.
Recurentul mai menţionează că durata acestui termen rezonabil a fost decantată în jurisprudenţa CEDO dar, chiar şi aşa, ea nu se aplică decât în cazurile expres specificate, în condiţiile în care solicitanţii sunt rezidenţi în ţara a cărei cetăţenie o solicită, durata analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului faţă de celelalte persoane în mijlocul cărora trăieşte în mod statornic şi care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetăţean, ipoteză în care nu se regăseşte reclamantul.
Determinarea termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări se stabileşte în funcţie de toate circumstanţele relevante.
Pe de altă parte, este de notorietate faptul că situaţia de la Secţia Consulară a Ambasadei României în Republica Moldova nu se mai regăseşte la nicio altă secţie a reţelei misiunilor diplomatice române deoarece, excluzând România, Republica Moldova este ţara cu cel mai mare număr de cetăţeni de etnie română. De aceea, procedura de programare a depunerii cererii de redobândire a cetăţeniei nu se va regăsi la secţiile consulare din ţări, precum Canada, unde se află de-asemenea persoane ce-şi doresc redobândirea cetăţeniei române.
Examinând sentinţa recurată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport de materialul probator administrat şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Critica recurentului privind greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care defineşte noţiunea de refuz nejustificat de soluţionare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea cetăţeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetăţenie.
Problema care se impune a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autorităţile române trebuie să soluţioneze cererile de redobândire a cetăţeniei române.
Din lecturarea textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie".
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de„termen rezonabil" este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
În cauză, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării cererii – septembrie 2006 – şi data soluţionării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depăşesc capacitatea de procesare a Secţiei Consulare a Ambasadei, întrucât autorităţile naţionale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea principiului celerităţii, care guvernează materia aflată în discuţie.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 2171 din 26 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 143/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 11/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
