ICCJ. Decizia nr. 1180/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1180/2010
Dosar nr. 4472/2/2009
Şedinţa publică din 3 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamantul C.M. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluţiona cererea de redobândire a cetăţeniei române, obligarea pârâtului, prin D.C. – C.C. să procedeze de îndată la analizarea/avizarea cererii sale de redobândire a cetăţeniei române, precum şi obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 1.000 lei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamantul a învederat instanţei că a depus cerere de redobândire a cetăţeniei române în anul 2003, privind numărul de înregistrare 13870/RD/2003, cerere asupra căreia a revenit ulterior în martie 2009 şi 29 aprilie 2009.
Prin sentinţa civilă nr. 2938 din 29 septembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de avizare a cererii de redobândire a cetăţeniei române formulată de reclamant, a respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a daunelor morale şi a obligat pârâtul la 100 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin întâmpinarea formulată la data de 28 septembrie 2009 pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a învederat împrejurarea că în şedinţa din data de 06 iulie 2009 cererea reclamantului a fost examinată şi avizată pozitiv de C.C.
Instanţa de fond a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale ca neîntemeiată şi având în vedere că cererea reclamantului a fost soluţionată favorabil, însă ulterior datei la care acesta a înregistrat cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 lei, către reclamant.
Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că în mod eronat a dispus instanţa obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti la plata cheltuielilor de judecată.
Astfel, potrivit art. 242 alin. (1) C. proc. civ., „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată". De asemenea, art. 275 – art. 276 C. proc. civ., fac o aplicare particulară a principiului potrivit căruia acordarea cheltuielilor de judecată se bazează pe culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.
Recurentul mai arată că în mod cert cheltuielile de judecată au şi rolul de a despăgubi partea care a câştigat procesul şi care nu este vinovată de declanşarea activităţii judiciare.
Având în vedere modul de soluţionare a acţiunii, recurentul a solicitat să se constate că, fără a cădea în pretenţii, şi anume fără a stabili obligaţii cu privire la acţiunea reclamantului ori a culpei procesuale a pârâtului, nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru admiterea capătului de cerere privind cheltuielile de judecată.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.
Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanţă, partea care a câştigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond.
Este adevărat că cererea reclamantului a fost soluţionată favorabil dar aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond aceasta s-a produs ulterior datei la care reclamantul a înregistrat cererea de chemare în judecată.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, pronunţând o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti împotriva sentinţei civile nr. 2938 din 29 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1177/2010. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 1181/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
