ICCJ. Decizia nr. 1177/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1177/2010
Dosar nr. 1035/2/2009
Şedinţa publică din 3 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul D.N. a solicitat instanţei obligarea pârâtului Ministerul Administraţiei şi Internelor la plata primelor de concediu pentru anii 2004 - 2006 şi a sporului de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu coeficientul de inflaţie.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că drepturile băneşti solicitate sunt prevăzute de OG nr. 38/2003, ale cărei prevederi au fost în mod abuziv suspendate prin legile anuale ale bugetului.
Prin sentinţa civilă nr. 2626 din 17 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, judecând cauza în fond după casare, a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată şi a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că aşa cum reiese din adeverinţa depusă la dosar, în perioada 2004 – 2006, reclamantul a avut raporturi de serviciu cu D.G.E.I.P. şi cu A.S., iar nu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, în aceste condiţii, acţiunea formulată de reclamant apare ca neîntemeiată, întrucât drepturile băneşti solicitate sunt datorate doar în baza unui raport de serviciu.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul D.N. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că potrivit art. 1 din HG nr. 577/2003 privind structura organizatorică şi atribuţiile Autorităţii pentru străini (M. Of. nr. 391/6.06.2003) (în vigoare în perioada de referinţă), „Autoritatea pentru străini este structura specializată, organizată în subordinea Ministerului de Interne, care exercită atribuţiile ce îi sunt date în competenţă, prin lege".
Totodată, potrivit art. 5 alin. (5) din HG nr. 577/2003, precitată, „Posturile necesare constituirii Autorităţii pentru străini se asigura prin redistribuire, din cele existente în ştatele de funcţii ale D.G.E.I.P."
Recurentul mai arată faptul că actul normativ nu precizează în mod expres existenţa personalităţii juridice a noii entităţi, stabilind doar raportul de subordonare faţă de Ministerul de Interne (în prezent Ministerul Administraţiei şi Internelor).
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din OUG nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare, „ministrul administraţiei şi internelor are calitatea de ordonator principal de credite".
Totodată, raportat la atribuţiile funcţiei în care a fost încadrat în perioada de referinţă, recurentul precizează faptul că, în considerarea dispoziţiilor competenţelor de gestiune a resurselor umane ale ministrului administraţiei şi internelor, secretarilor de stat, secretarului general şi şefilor/comandanţilor unităţilor Ministerului Administraţiei şi Internelor cuprinse în Anexa nr. 1 la Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 600 din 15 aprilie 2005, numirea sa pentru ocuparea funcţiei s-a făcut prin ordin al ministrului, potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. (I) lit. b) din actul normativ indicat.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod greşit a reţinut faptul că recurentul nu are raporturi de serviciu cu Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că recurentul are calitatea de funcţionar public cu statut special şi şi-a desfăşurat activitatea în cadrul D.G.E.I.P. cât şi, în cadrul A.S., în funcţia de director general.
Atât D.G.E.I.P. cât şi A.S. sunt structuri aflate în subordinea Ministerului de Interne, acesta fiind ordonator principal de credite.
Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (2) teza I din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor „la plecarea în concediul de odihnă, poliţistul primeşte o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Conform dispoziţiilor art. 6 din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, cu modificările şi completările ulterioare „pentru activitatea desfăşurată în instituţiile din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, în calitate de militar, poliţist, funcţionar public şi personal contractual, poliţiştilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20 % din salariul de bază".
De asemenea, în baza art. 6 din acelaşi act normativ poliţiştilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20 % din salariul de bază.
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice pentru considerentele în continuare arătate:
Potrivit prevederilor art. 60 alin. (l) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire".
Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanţie şi autorităţile pârâte nu există un raport juridic obligaţional, atribuţiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei şi Finanţelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.
Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menţionat, „Ordonatorii principali de credite (cum sunt şi autorităţile pârâte - n.r.) au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei şi Finanţelor propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate" [(alin. (1)] iar „Ministerul Economiei şi Finanţelor examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz de divergenţă hotărăşte Guvernul".
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului sunt fondate iar instanţa de fond în mod greşit a respins acţiunea, ca neîntemeiată, motiv pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi admis, hotărârea atacată va fi modificată, în parte, în sensul că va fi admisă acţiunea reclamantului, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.N. împotriva sentinţei civile nr. 2626 din 17 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte hotărârea atacată şi, pe fond, admite acţiunea reclamantului D.N.
Obligă pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor la plata către reclamant a primei de concediu pentru perioada 2004 – 2006 şi a sporului de fidelitate pe anul 2005 actualizate cu coeficientul de inflaţie.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1176/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1180/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
