ICCJ. Decizia nr. 1288/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1288/2010
Dosar nr. 883/33/2009
Şedinţa publică din 5 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj la data de 18 mai 2009, reclamanţii S.A.P., S.M.E., S.J.I.J. şi S.Z.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P. obligarea acesteia la emiterea titlului de plată pe numele reclamanţilor pentru suma de 500.000 RON, pentru cererea de opţiune înregistrată cu nr. 07446 din 30 octombrie 2008; pentru suma de 500.000 RON, pentru cererea de opţiune înregistrată cu nr. 09754 din 12 februarie 2009 şi pentru suma de 58.762 RON, pentru cererea de opţiune înregistrată cu nr. 09755 din 12 februarie 2009; la virarea în contul reclamanţilor a sumelor de 500.000 RON şi respectiv a sumei de 58.762 RON; la plata de daune cominatorii în cuantum de 1.000 RON/zi de întârziere de la data rămânerii irevocabile a sentinţei şi până la data emiterii titlurilor de plată; la plata de daune cominatorii în cuantum de 1.000 RON/zi de întârziere, de la data rămânerii irevocabile a sentinţei şi până la virarea sumelor de 500.000 RON, respectiv a sumei de 58.762 RON.
În motivare, s-a arătat că au fost emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deciziile nr. 2631 din 28 august 2008, nr. 3441 din 10 noiembrie 2008 şi 3442 din 10 noiembrie 2008, prin care s-au stabilit măsuri reparatorii pentru trei imobile ce au aparţinut antecesorilor reclamanţilor.
Prin cererile de opţiune înregistrate de către reclamanţi, o parte a sumei stabilite cu titlu de măsuri reparatorii a fost convertită în acţiuni la Fondul Proprietatea, pentru restul solicitându-se ca, în termen de 15 zile calendaristice de la înregistrarea cererilor de opţiune sau cel mai târziu în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 urmare a emiterii titlurilor de plată, să fie virate în conturile reclamanţilor sumele ce fac obiectul prezentei acţiuni.
După emiterea deciziilor arătate, reclamanţii au formulat cereri de punere în executare a deciziilor, dar pârâta nu a răspuns în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 prin emiterea titlului de plată şi virarea sumei cuvenite.
Au mai arătat că dispoziţiile aplicabile în materie sunt cele cuprinse în art. 3 lit. h) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, modificat prin OUG nr. 81/2007, potrivit cărora sumele aferente despăgubirilor în numerar se plătesc în două tranşe, pe parcursul a 2 ani, până la concurenţa sumei de 500.000 RON şi că aceste prevederi încalcă art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei Europeane a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, principiul soluţionării cererii într-un termen rezonabil şi atributele dreptului de proprietate.
Au invocat jurisprudenţa C.E.D.O. în materie (Cauza B. împotriva României, Cauza Ramadhi şi alţi cinci împotriva Albaniei, etc.) şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin întâmpinare, pârâta A.N.R.P. a invocat excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată invocând prevederile art. 182 pct. 1 lit. a) din HG nr. 128/2008 şi art. 182 lit. a) Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora emiterea titlului de plată şi plata despăgubirilor băneşti în numerar către persoanele îndreptăţite se va dispune în termen de 15 zile de la existenţa disponibilităţilor financiare în contul A.N.R.P., în ordinea depunerii cererilor de opţiune.
Pe fondul cauzei, pârâta a apreciat ca neîntemeiate capetele de cerere privind emiterea titlului de plată şi plata despăgubirilor în numerar, pentru aceleaşi considerente, legate de caracterul special al prevederilor cuprinse în textul Legii nr. 247/2005, care condiţionează emiterea titlurilor de plată şi plata efectivă de existenţa disponibilităţilor băneşti.
În ce priveşte solicitarea privind acordarea de daune cominatorii, pârâta a relevat că aceasta este incompatibilă cu specificul procedurii de acordare a măsurilor reparatorii şi cu cea a contenciosului administrativ, întrucât nu a fost dovedită culpa instituţiei, reclamanţii având la dispoziţie procedura prevăzută de art. 5802 şi 5803 C. proc. civ.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa civilă nr. 411/2009 Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prematurităţii acţiunii invocată de pârâţi; a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanţi; a obligat pârâta A.N.R.P. să emită, în numele reclamanţilor titluri de plată în baza:
1. cererii de opţiune nr. 07446 din 30 octombrie 2008, după cum urmează:
- pentru suma de 250.000 RON în favoarea reclamantei S.S.M., iar pentru suma de câte 83.333,34 RON, în favoarea fiecăruia dintre reclamanţii S.A.P., S.M.E. şi S.J.I.J., aferente deciziei de despăgubire nr. 2631 din 28 august 2008;
2. cererii de opţiune nr. 09754 din 12 februarie 2009 după cum urmează:
- pentru suma de 250.000 RON în favoarea reclamantei S.S.M., iar pentru suma de câte 83.333,34 RON, în favoarea fiecăruia dintre reclamanţii S.A.P., S.M.E. şi S.J.I.J., aferente deciziei de despăgubire nr. 3441 din 10 noiembrie 2008;
3. cererii de opţiune înregistrată sub nr. 09755 din 12 februarie 2009, aferente deciziei de despăgubire nr. 3442 din 10 noiembrie 2008; a obligat pârâta A.N.R.P. să vireze în conturile indicate de către reclamanţi, sumele mai sus arătate, urmare a emiterii titlurilor de plată şi a respins petitele privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ce priveşte excepţia prematurităţii acţiunii, instanţa de fond a apreciat că aceasta este nefondată, având în vedere caracterul vătămător al întârzierii nejustificate din partea pârâtei de a realiza afectiv drepturile patrimoniale ale reclamanţilor.
A mai considerat că a da preeminenţă legii speciale care prevede că termenul de plată curge de la data disponibilităţilor financiare, paralizează dreptul reclamanţilor cu privire la realizarea efectivă a plăţii şi ar însemna a recunoaşte autorităţii publice o marjă exorbitantă de apreciere, ce ar expune reclamanta unor aşteptări temporale şi incertitudini cu privire la realizarea efectivă a dreptului.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că petitul având ca obiect obligarea A.N.R.P. la emiterea titlurilor de plată pentru sumele ce fac obiectul litigiului este pe deplin îndreptăţit, în concordanţă cu jurisprudenţa C.E.D.O., în concret, cu hotărârea dată în Cauza Ramadhi şi alţi cinci împotriva Albaniei, care statuează că şi o decizie a unei autorităţi administrative definitive trebuie pusă în aplicare, ca şi o hotărâre judecătorească.
Sub acest aspect, refuzul emiterii titlurilor de plată constituie o încălcare a prevederilor mai sus arătate, pârâta fiind obligată să ia toate măsurile pentru respectarea deciziilor nr. 2631 din 28 august 2008, nr. 3441 din 10 noiembrie 2008 şi nr. 3442 din 10 noiembrie 2008, inclusiv emiterea titlului de plată, inexistenţa disponibilităţilor băneşti nefiind un argument care să poată fi opus reclamanţilor.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la virarea efectivă a sumelor solicitate în contul reclamanţilor, s-a apreciat că luând în considerare durata fazelor administrative de soluţionare a pretenţiilor reclamanţilor şi faptul că aceştia ar trebuie să mai aştepte încă 2 ani, fiind condiţionaţi de existenţa disponibilităţilor băneşti, durata totală a procedurii de realizare a dreptului de proprietate nu mai are caracter rezonabil, reclamanţii fiind puşi în situaţia de a suporta o sarcină excesivă şi exorbitantă, care nu poate fi justificată prin raţiunile invocate de către pârâtă.
În plus, datorită specificităţii cauzei, din perspectiva faptului că două dintre deciziile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor mai sus amintite, au ţinut cont de cotele succesorale ale reclamanţilor, s-au stabilit despăgubirile în mod defalcat.
Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, despăgubirile în numerar urmează a fi acordate fiecăreia dintre persoanele îndreptăţite, în cotele indicate în titlul de despăgubire, raportate la suma prevăzută la art. 141 alin. (3).
Capetele de cerere vizând plata sumei de 1.000 RON cu titlu de daune cominatorii pe zi de întârziere, au fost respinse ca inadmisibile, reţinându-se că procedura contenciosului administrativ nu prevede o atare sancţiune, procedura de executare fiind una aparte, derogatorie de la dreptul comun, potrivit „art. 22 şi urm.” din Legea nr. 554/2004.
3. Recursul declarat de A.N.R.P.
Împotriva sentinţei Curţii de apel a declarat recurs pârâta A.N.R.P., formulând criticii pe care le-a încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta consideră că soluţia pronunţată este nelegală, atât din perspectiva modului în care a fost soluţionată excepţia de prematuritate a acţiunii cât şi în privinţa fondului.
Sintetizând memoriul de recurs în care nu sunt sistematizate criticile formulate, ci este reluată pe larg situaţia de fapt, necontestată de altfel, Înalta Curte reţine următoarele motive de recurs:
3.1. Ignorarea prevederilor pct. 1821.4 din HG nr. 128/2008 în soluţionarea excepţiei prematurităţii acţiunii.
Recurenta afirmă că reclamanţii nu pot invoca o vătămare a drepturilor lor, câtă vreme nu a expirat termenul de 15 zile de la data existenţei disponibilităţilor financiare în contul A.N.R.P.
3.2. Aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O. şi a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, precum şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg.
În cuprinsul acestui motiv recurenta dezvoltă teza potrivit căreia Legea nr. 247/2005 astfel cum a fost completată prin OUG nr. 81/2007 este o lege specială ce reglementează o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură şi ca atare, se aplică cu prioritate în raport cu toate celelalte reglementări cu caracter general indicate de prima instanţă. Învederează împrejurarea că în cazuri excepţionale (cazuri medicale, sociale, etc.) A.N.R.P. poate emite cu prioritate titluri de plată şi/sau conversie, însă reclamanţii nu s-au prevalat de dispoziţia cuprinsă în art. 182 pct. 5 din HG nr. 128/2008.
În fine, în susţinerea punctului său de vedere, recurenta invocă hotărârea pronunţată de C.E.D.O. în Cauza Beyeler contra Italiei, subliniind necesitatea existenţei unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
4. Apărările formulate de S.A.P., S.M.E., S.J.I.J. şi S.Z.M.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 5 februarie 2010, intimaţii au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimaţii au insistat asupra necesităţii ca cererile de acordare a despăgubirilor rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 să fie soluţionate într-un termen rezonabil, în condiţiile în care Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen. Condiţionarea soluţionării cererilor de opţiune cu privire la plata despăgubirilor de elementul aleatoriu privind existenţa disponibilităţilor băneşti nu constituie, în opinia intimaţilor, o justificare pertinentă care să conducă la neemiterea într-un termen rezonabil, a titlului de plată.
Referitor la termenul de doi ani prevăzut de art. 141 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, introdus prin OUG nr. 81/2007, intimaţii au susţinut că este contrar art. 6 din C.E.D.O., pentru că prelungeşte nejustificat procedura care a demarat în anul 2001 prin formularea notificărilor.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma recursului declarat, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este legală pentru motivele care succed.
1. Argumente fapt şi de drept relevante
Intimaţii-reclamanţi S.A.P., S.M.E., S.J.I.J. şi S.Z.M. au supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ refuzul recurentei-pârâte de a emite titluri de plată în favoarea lor, în baza celor trei decizii de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, având în vedere opţiunile exprimate. La pct. 1.1 al acestei decizii este detaliat contextul factual al cauzei, care nu este supus niciunei contestaţii.
De asemenea, recurenta nu neagă dreptul intimaţilor de a fi despăgubiţi în numerar, ci invocă existenţa unor limitări introduse prin OUG nr. 81/2007: emiterea titlurilor de plată în ordinea depunerii cererilor de opţiune şi mai ales, existenţa disponibilităţilor financiare.
Aceste apărări ale autorităţii, reiterate şi sub forma motivelor de recurs nu pot fi primite pentru că prelungesc excesiv procedura administrativă ce a debutat în anul 2001, prin formularea notificării prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Or, luând în considerare intervalul de timp scurs de la iniţierea procedurii, precum şi faptul că în baza legislaţiei interne, intimaţii sunt ţinuţi să mai aştepte încă doi ani, fiind condiţionaţi şi de existenţa disponibilităţilor băneşti, se ajunge la o durată totală a procedurii de aproximativ 9 ani, ceea ce, în mod evident, nu poate fi considerată o durată rezonabilă.
În concret, răspunzând criticilor recurentei, Înalta Curte reţine următoarele:
1.1. Referitor la excepţia prematurităţii formulării cererii de chemare în judecată
În contextul acestui motiv de recurs recurenta afirmă că dreptul invocat de intimaţi nu este actual fiindcă el ar fi supus unui termen de 15 zile care curge de la data existenţei disponibilităţilor financiare în contul A.N.R.P. Pe linia aceluiaşi raţionament, recurenta consideră că intimaţii ar fi îndrituiţi să formuleze cerere de chemare în judecată la expirarea a 15 zile de la data existenţei fondurilor băneşti respective.
Prima instanţă a soluţionat în mod legal excepţia invocată, reţinând că existenţa unui termen de plată nu poate paraliza dreptul reclamanţilor de a cere verificarea în concret a manierei în care legea este respectată de autoritatea publică şi dacă imposibilitatea efectuării plăţii nu este invocată fără temei.
În plus, raţionamentul recurentei conţine şi o eroare de logică de tipul argumentului circular sau cercului vicios, întrucât afirmă că exercitarea controlului judiciar se poate realiza numai în raport de momentul existenţei disponibilităţilor financiare dar, în acelaşi timp, neagă dreptul instanţei de a verifica dacă această condiţie legală este îndeplinită, considerând că dreptul la acţiune al intimaţilor nu ar fi actual.
1.2. Referitor la aspectele de fond ale cauzei examinate prin prisma reglementării naţionale şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Dispoziţiile legale invocate de recurentă în favoarea sa au următorul cuprins:
Art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005:
„După emiterea titlurilor de despăgubire aferente, A.N.R.P. va emite, pe baza acestora şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată. Titlul de conversie va fi înaintat Depozitarului Central în termen de 30 de zile calendaristice calculate de la data emiterii, în vederea conversiei în acţiuni, iar titlurile de plată vor fi remise Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în vederea efectuării operaţiunilor de plată”.
La rândul său art. 181, din acelaşi Titlu VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin OUG nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, stabileşte că:
„(1) Titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deţinătorii acestora într-una din modalităţile prevăzute în prezenta secţiune.
(2) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o suma de maxim 500.000 RON, titularul acestuia are posibilitatea să solicite fie realizarea conversiei acestuia în acţiuni emise de Fondul Proprietatea, fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acţiuni, parte în numerar.
(3) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depăşeşte 500.000 RON, titularul acestuia are două posibilităţi de valorificare a titlurilor de despăgubire, în funcţie de opţiunea sa:
a) să solicite primirea exclusiv de acţiuni emise de Fondul Proprietatea sau
b) să solicite primirea de titluri de plată, în condiţiile art. 141 şi cu respectarea termenelor şi a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege şi până la concurenţa despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acţiuni emise de Fondul Proprietatea.
(4) Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea”.
Din interpretarea acestor texte legale, recurenta ajunge la concluzia că prin actul normativ adoptat cu scopul „accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor” s-au introdus anumite „limite” pe care nu le poate eluda.
Curtea de apel a reţinut însă în mod legal că dreptul de creanţă pe are îl au intimaţii împotriva statului reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale iar limitările şi condiţionările impuse de reglementarea naţională nu sunt compatibile cu protecţia proprietăţii asigurată de protocol.
În acest punct trebuie arătat că este complet lipsit de suport motivul de recurs referitor la inaplicabilitatea dispoziţiilor Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente (blocul de covenţionalitate).
Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, dacă există neconcordanţe între normele interne privitoare la protecţia drepturilor omului şi prevederile Convenţiei, acestea din urmă au prioritate.
În Cauza D.P. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că un asemenea sistem „bazat pe prioritatea Convenţiei şi a jurisprudenţei sale asupra sistemelor naţionale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcţionare a mecanismului de garantare a apărării drepturilor omului instituit de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale”. În această hotărâre s-a mai precizat şi că, din moment ce Convenţia face parte din ordinea juridică internă, acest lucru are drept consecinţă, „obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispoziţiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziţii contrare din legislaţia naţională, fără a aştepta abrogarea acestora de către legislator”.
În acest context, invocarea de către prima instanţă a hotărârilor pronunţate în cauzele B. împotriva României şi Ramadhi şi alţii împotriva Albaniei este pertinentă, în considerente explicându-se detaliat raţiunile pentru care această jurisprudenţă a fost citată.
Astfel, în cauza B. împotriva României, Curtea s-a pronunţat în sensul că deşi OUG nr. 81/2007 vizează accelerarea procedurii de indemnizare pentru bunurile preluate abuziv de stat „totuşi, până în prezent, Fondul Proprietatea nu funcţionează încă într-o manieră susceptibilă a îndeplini efectiv scopul acordării despăgubirilor”. Deşi speţa nu era identică cu cea de faţă, Curtea de apel a decelat în mod corect că raţiunile pentru care Curtea Europeană a stabilit că se impune ca Statul Român să ia toate măsurile necesare pentru repararea prejudiciului suferit de cei ale căror imobile au fost preluate abuziv, subzistă în prezenta cauză prin obligaţia impusă de către instanţe autorităţilor competente de a respecta durata rezonabilă a procedurii.
Cealaltă cauză, Ramadhi şi alţii împotriva Albaniei, a fost invocată în contextul în care s-a reţinut că lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea, într-un termen rezonabil, a unei hotărâri definitive, concept care cuprinde şi existenţa unei decizii a unei autorităţi administrative, întrucât obligaţia de a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului.
Cât priveşte invocarea soluţiei pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler împotriva Italiei, Înalta Curte constată că această hotărâre la care recurenta se raportează ca fiindu-i favorabilă, conţine, în realitate, argumente de substanţă în favoarea intimaţilor-reclamanţi.
Astfel, analizând aplicabilitatea la cazul concret a prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, Curtea de la Strasbourg a reţinut, în privinţa existenţei unui just echilibru între interesul general al comunităţii şi imperativul salvgardării drepturilor fundamentale ale individului, că lipsa de claritate a legii şi menţinerea pe o perioadă îndelungată a stării de incertitudine în privinţa situaţiei juridice a bunului reclamantului au determinat suportarea de către acesta a unei sarcini disproporţionate şi excesive.
Invocarea de către recurentă a acestei cauze este cu atât mai nepotrivită şi contrară interesului său, cu cât în sarcina reclamantului E.B., Curtea a reţinut totuşi existenţa unei culpe, ceea ce, în speţa de faţă, necontestat, nu există.
În fine, soluţia fondului se impune a fi păstrată şi în virtutea principiului subsidiarităţii în materia protecţiei internaţionale a drepturilor omului, instanţa de judecată având prerogativa de a preveni încălcarea drepturilor de care se prevalează intimaţii şi de a nu expune România la o nouă condamnare, previzibilă, în faţa jurisdicţiei de la Strasbourg.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la pct. 11, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. şi al art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
Ca o consecinţă, în temeiul art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. va fi obligată recurenta la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţi, reprezentând onorariul de avocat plătit în recurs, ce a fost redus, în raport de volumul muncii îndeplinite de acesta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.R.P. împotriva sentinţei civile nr. 411 din 21 septembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimaţilor-reclamanţi S.A.P., S.M.E., S.J.I.J. şi S.Z.M. suma de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1293/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 983/2010. Contencios → |
|---|
