ICCJ. Decizia nr. 1326/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1326/2010
Dosar nr. 2706/2/2009
Şedinţa publică din 9 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul L.P.M.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună obligarea pârâtului să desemneze un evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în ceea ce priveşte imobilul situat în Bucureşti, str. M.B., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că nu a fost finalizată procedura administrativă pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul anterior individualizat, deşi au trecut mai bine de 2 ani şi jumătate de la emiterea dispoziţiei primarului.
Pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. a formulat întâmpinare în care a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiei din 28 noiembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti.
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, întrucât dosarul reclamantului a fost analizat în privinţa legalităţii cererii de restituire în natură a imobilului şi au fost constatate aspecte de nelegalitate (de ex: nu există documente care să justifice preluarea abuzivă a imobilului, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001).
În plus, pârâtul a arătat că nu poate fi vorba de o tergiversare în soluţionarea cauzei, deoarece trebuie respectată ordinea de înregistrare a dosarelor, conform deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008.
Pârâtul a formulat şi cerere de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti prin Primarul General, cu motivarea că această autoritate publică avea obligaţia legală să trimită dosarul aferent notificării, însoţit de actele prevăzute de pct. 16.5 din HG nr. 1095/2005.
De asemenea, pârâtul a susţinut faptul că, în lipsa individualizării imobilului, dosarul nu poate fi trimis la evaluare, iar fără raportul de evaluare nu se poate emite Decizia care reprezintă titlu de despăgubire.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, Municipiul Bucureşti prin Primarul General a invocat excepţia de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate, faţă de împrejurarea că dispoziţia aflată în discuţie este emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 şi prin urmare, nu este un act administrativ unilateral cu caracter individual.
Instanţa a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a dispoziţiei din 28 noiembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, cu motivarea că, în raport de prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată, aceasta nu poate fi atacată în procedura contenciosului administrativ, procedură din care face parte şi excepţia de nelegalitate.
Curtea de Apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2962 din 29 septembrie 2009, a respins ca neîntemeiate acţiunea reclamantului L.P.M.D. şi cererea de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
În speţă nu sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, care definesc noţiunea de nesoluţionare în termenul legal a unei cereri, întrucât desemnarea evaluatorului pentru întocmirea raportului de evaluare se poate face numai în situaţia în care, ulterior analizării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, se constată că petentul îndeplineşte condiţiile legale pentru a beneficia de măsurile reparatorii prin echivalent pentru imobilul respectiv.
În urma parcurgerii primei etape a procedurii administrative, reglementate de Capitolul V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pârâtul a constatat că dosarul reclamantului este incomplet, fiind necesară depunerea mai multor înscrisuri, motiv ce a determinat restituirea întregii documentaţii emitentului dispoziţiei din 28 noiembrie 2006 prin care s-a propus acordarea despăgubirilor.
În opinia primei instanţe, măsura propusă de pârât este legală, întrucât art. 13 alin. (1) lit. b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede că una dintre atribuţiile C.C.S.D. este aceea de a lua măsurile necesare pentru aplicarea acestei legi.
Instanţa de fond a reţinut faptul că reclamantul a depus la dosar, în vederea susţinerii cererii sale de desemnare a evaluatorului, declaraţia autentificată sub nr. 972 din 18 mai 2005 dată de numita P.C. şi V.E.M., care au arătat că au cunoştinţă de faptul că dl. S.N., decedat la data de 23 iunie 1996, este una şi aceeaşi persoană cu S.D., cu D.S.
De asemenea, reclamantul a prezentat şi procesul-verbal de carte funciară, încheiat la data de 3 septembrie 1942, în care se menţionează că „imobilul este compus din teren în suprafaţă de 1.636 m.p. şi casă cu parter, având 7 camere şi dependinţe, în dreapta cum se intră în curte şi în continuare o magazie din zid şi în stânga un alt corp cu o cameră pentru birou, un salon mare, un garaj, dependinţe”.
Curtea a apreciat că actele prezentate de reclamant nu fac referire la aspectul menţionat în adresa de restituire a documentaţiei, respectiv acela că neplata impozitelor pentru imobil a avut motive independente de voinţa proprietarului.
În plus, procesul-verbal de carte funciară nu răspunde cerinţei de individualizare a imobilului, în sensul solicitat de pârât, întrucât nu conţine menţiuni referitoare la anul construcţiei, regimul de înălţime, suprafaţa construcţiei şi celelalte elemente enumerate în adresa C.C.S.D.
Prima instanţă a concluzionat că, în lipsa înscrisurilor solicitate în mod expres de către pârât, nu poate fi parcursă cea de-a doua etapă a procedurii administrative, adică cea a evaluării imobilului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul L.P.M.D., care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut faptul că sentinţa contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent următoarele critici:
Prin actele pe care le-a prezentat la dosarul de notificare, a făcut dovada că imobilul pentru care solicită acordarea de despăgubiri a trecut în proprietatea statului pentru neplata impozitelor, ca urmare a unor măsuri abuzive; în plus, imobilul în discuţie a fost în mod corespunzător individualizat prin următoarele înscrisuri: titlul de proprietate; procesul-verbal de carte funciară, încheiat la data de 3 septembrie 1942; fişa tehnică a imobilului.
Autoritatea intimată i-a încălcat dreptul de soluţionare în termen rezonabil a cererii sale, în condiţiile în care procedura administrativă a fost demarată în anul 2001.
Intimata C.C.S.D. a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Prima instanţă a realizat o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, atunci când a concluzionat în sensul că nu poate reţine nesoluţionarea în termenul legal a cererii recurentului-reclamant de acordare a despăgubirilor, întrucât documentaţia aferentă acestuia nu era completă.
Astfel, prin dispoziţia din 28 noiembrie 2006, Primarul Municipiului Bucureşti a decis acordarea de despăgubiri prin echivalent recurentului L.P.M.D. pentru imobilul situat în Bucureşti, str. M.B., compus din teren în suprafaţă de 972,00 m.p. şi construcţie demolată.
În preambulul dispoziţiei anterior amintite se arată că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în baza decretului nr. 224/1951.
Este de menţionat faptul că art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 prevede că prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege „imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate”.
În plus, pct. 2.3 din Normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001 precizează faptul că, la art. 2 alin. (1) lit. d) din lege, formularea „neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate” vizează, printre altele, arestarea persoanei pentru motive politice.
În speţa de faţă, din declaraţiile notariale ale numitelor P.C. şi V.E.M. rezultă faptul că neplata impozitelor pentru imobilul litigios s-a datorat unor motive mai presus de voinţa fostului proprietar, D.S. (autorul recurentului); în concret, este vorba de arestarea persoanei în cauză din motive politice, fapt care a determinat lipsirea familiei de venituri şi teama acesteia de a mai declara proprietăţile pe care le avea în perioada regimului comunist.
În opinia Înaltei Curţi, declaraţiile notariale anterior arătate justifică preluarea abuzivă a imobilului, în sensul art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar reţine că imobilul în discuţie a fost în mod corespunzător individualizat prin actele prezentate de recurent la dosarul de notificare.
Astfel, în procesul-verbal de carte funciară, încheiat la data de 3 septembrie 1942 este descris cu exactitate imobilul situat în Bucureşti, str. M.B., ca fiind compus din „teren în suprafaţă de 1.636 m.p. şi casă cu parter, având 7 camere şi dependinţe, în dreapta cum se intră în curte şi în continuare o magazie din zid şi în stânga un alt corp cu o cameră pentru birou, un salon mare, un garaj, dependinţe”.
Totodată, din fişa tehnică a imobilului, rezultă anul construirii sale, regimul de înălţime, starea construcţiei, suprafaţa utilă/desfăşurată a construcţiei, existenţa unor instalaţii sau elemente ale construcţiei.
În concret, în acest act se arată că imobilul era compus din teren în suprafaţă de 1.630 m.p. şi trei corpuri de clădiri, construite în anul 1900. Un corp avea destinaţia de locuinţă, iar celelalte două corpuri erau depozite.
Descrierea corpului A, cel cu destinaţia de locuinţă, este următoarea: anul construirii 1900; regimul de înălţime al imobilului – parter; starea construcţiei – satisfăcătoare; suprafaţa utilă – 233,43 m.p.; suprafaţa desfăşurată – 312,80 m.p.; echiparea cu instalaţii tehnico-sanitare – încălzire cu sobă teracotă; instalaţii electrice; învelitoare din tablă; instalaţii sanitare – cazan baie, cadă baie, lavoar, WC, chiuvetă.
Descrierea corpului B, primul depozit, este următoarea: anul construirii 1900; regimul de înălţime al imobilului – parter; starea construcţiei – satisfăcătoare; suprafaţa utilă – 261,02 m.p.; suprafaţa desfăşurată – 302,84 m.p.; echiparea cu instalaţii tehnico-sanitare – încălzire cu sobă teracotă; instalaţii electrice; învelitoare din tablă; instalaţii sanitare – WC, chiuvetă.
Descrierea corpului C, al doilea depozit, este următoarea: anul construirii 1900; regimul de înălţime al imobilului – parter; starea construcţiei – satisfăcătoare; suprafaţa utilă – 514,05 m.p.; suprafaţa desfăşurată – 683,69 m.p.; echiparea cu instalaţii tehnico-sanitare – încălzire cu sobă teracotă; instalaţii electrice; învelitoare din tablă; instalaţii sanitare – cazan baie, cadă baie, lavoar, WC, chiuvetă.
Ca atare, în condiţiile în care documentaţia aferentă imobilului era completă, după cum rezultă din cele anterior prezentate, Înalta Curte reţine că în speţa de faţă este vorba de nesoluţionarea în termenul legal a cererii recurentului-reclamant de acordare a despăgubirilor.
În acelaşi timp, este indiscutabil faptul că procedurile administrative stabilite prin Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv sunt proceduri complexe, care cuprind mai multe etape distincte în care, pe lângă intimat, mai sunt antrenate şi alte entităţi (de pildă, evaluatorii), astfel încât, în mod obiectiv nu pot fi soluţionate în termenul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.
În concepţia Înaltei Curţi, omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la concluzia că autoritatea publică este îndreptăţită să determine ea însăşi acest interval de timp, întrucât este necesar ca deciziile, care reprezintă titluri de despăgubiri, să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul prevederilor art. 6 CEDO, după cum s-a pronunţat în mod constant şi instanţa supremă.
Termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor preliminare, administrative, cât şi la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligaţia de a organiza funcţionarea puterilor sale în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, pentru ca persoana îndreptăţită să poată beneficia în mod efectiv de protecţia asigurată de art. 6 CEDO.
În speţă, Înalta Curte apreciază că, în raport de perioada îndelungată de timp care s-a scurs de la data emiterii dispoziţiei Primarului Municipiului Bucureşti de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent – 28 noiembrie 2006 – perioadă în care nu s-a ajuns nici măcar la transmiterea dosarului către evaluator, se poate concluziona că este vorba de o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 CEDO şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO.
În plus, instanţa de control judiciar consideră că nu sunt concludente nici susţinerile intimatei legate de faptul că procedura administrativă a fost întârziată din motive obiective, respectiv datorită restituirii dosarului recurentului la Primărie în vederea completării documentaţiei.
În concepţia Înaltei Curţi, un asemenea demers este contrar dispoziţiilor legale, respectiv art. 16 alin. (4) şi (5) din Capitolul V, Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Astfel, conform art. 16 alin. (4), pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.
Alin. (5) al art. 16 prevede că Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat, cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
În altă ordine de idei, Înalta Curte reţine că este nefondată cererea de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti, întrucât această autoritate publică nu are competenţe în această etapă administrativă.
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., raportat la 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va admite recursul, va modifica sentinţa atacată, în sensul că va admite acţiunea şi va obliga pârâta C.C.S.D. să procedeze la desemnarea unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul situat în Bucureşti, str. M.B.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâta la 4.119 RON cheltuieli de judecată către reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de L.P.M.D. împotriva sentinţei civile nr. 2962 din 29 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că:
- admite acţiunea, obligă pârâta C.C.S.D. să procedeze la desemnarea unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul situat în Bucureşti, str. M.B.
Respinge cererea de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti.
Obligă pârâta la 4.119 RON cheltuieli de judecată către reclamant.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1328/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1324/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
