ICCJ. Decizia nr. 1616/2010. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1616/2010
Dosar nr. 9958/1/2009
Şedinţa publică din 19 martie 2010
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Situaţia de fapt. Actul administrativ atacat în cauză.
La data de 14 aprilie 2009, D.P.C., judecător la Judecătoria Iaşi, s-a înscris la concursul pentru promovare efectivă la Tribunalul Iaşi, specializarea Dreptul Familiei, având o vechime, potrivit art. 44 din Legea nr. 303/2004, de 4 ani, 11 luni şi 24 de zile în funcţia de judecător, vechime calculată la data de 31 mai 2009. Anterior numirii în această funcţie, D.P.C. a avut calitatea de consilier juridic, de la data de 1 octombrie 1998.
Prin hotărârea nr. 43 din 29 aprilie 2009, Comisia de organizare a concursului de promovare în funcţii de execuţie a judecătorilor şi procurorilor din data de 31 mai 2009 i-a respins cererea de înscriere la concurs, pentru neîndeplinirea condiţiei minime de vechime, prevăzute de art. 44 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată.
Prin hotărârea nr. 331 din 14 mai 2009, secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a respins contestaţia petentului împotriva hotărârii mai sus indicate, reţinând în motivare faptul că, deşi acesta îndeplineşte condiţia referitoare la evaluarea activităţii profesionale şi cea privind lipsa sancţionării disciplinare în ultimii 3 ani, nu îndeplineşte condiţia minimă de vechime, iar toate condiţiile prevăzute de lege pentru promovarea în funcţii de execuţie sunt cumulative.
Prin hotărârea nr. 922 din 21 mai 2009, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins contestaţia formulată de D.P.C. împotriva hotărârii secţiei pentru judecători, reţinându-se faptul că petentul nu a invocat aspecte noi în sprijinul acestei căi de atac.
2. Calea de atac a recursului exercitată de magistrat
În temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, petentul D.P.C. a declarat recurs împotriva hotărârii nr. 922 din 21 mai 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi a solicitat instanţei de contencios administrativ să dispună anularea acesteia, constatarea faptului că îndeplinea condiţiile de vechime pentru participarea la concursul de promovare în funcţii de execuţie şi să oblige intimatul să-i valideze rezultatul obţinut la concurs.
În motivarea căii de atac, recurentul arată că îndeplinea condiţiile de vechime, prevăzute de art. 44 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, prin raportare la dispoziţiile art. 104 din acelaşi act normativ şi la principiul egalităţii în drepturi, statuat în Constituţia României, dar şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Recurentul susţine că, la soluţionarea cererii sale de înscriere la concurs, în mod nelegal, Comisia de concurs nu a luat în considerare vechimea pe care a avut-o în funcţia de consilier juridic, respectiv cea de 5 ani şi 8 luni care, adăugată celei îndeplinite în funcţia de judecător (4 ani 11 luni şi 24 zile), i-ar fi permis participarea.
Totodată, recurentul precizează că, în urma petiţiei sale, Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a pronunţat hotărârea nr. 48 din 24 ianuarie 2007 prin care a constatat caracterul discriminatoriu al prevederilor art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, prin instituirea unui tratament diferenţiat din perspectiva principiului egalităţii şi a recomandat Ministerului Justiţiei şi Consiliului Superior al Magistraturii să întreprindă demersurile necesare în vederea eliminării situaţiei de discriminare.
În opinia recurentului, hotărârea nr. 48/2007 a devenit titlu executoriu, întrucât a fost atacată în instanţă de către Ministerul Justiţiei, iar acţiunea a fost respinsă, prin sentinţa nr. 1908 din 25 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care a rămas irevocabilă, în urma respingerii recursului, prin Decizia nr. 3279 din 3 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Recurentul apreciază că soluţia pronunţată de Comisia de concurs îi încalcă drepturile câştigate la data ocupării funcţiei de judecător prin concurs (7 iunie 2004).
De asemenea, recurentul arată că, prin Decizia nr. 785 din 12 mai 2009. Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată de C.F.I. şi a constatat că dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, sunt neconstituţionale.
În opinia recurentului, Consiliul Superior al Magistraturii nu poate invoca inopozabilitatea acestor hotărâri anterior individualizate, deoarece, în mod indirect, acestea produc efecte şi asupra terţilor.
În raport de prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, recurentul a solicitat instanţei să aplice dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul 12 la Convenţie care instituie principiul egalităţii în drepturi. A susţinut că, deşi obligaţia de a aplica cu prioritate dreptul comunitar revine nu numai instanţelor naţionale, ci şi autorităţilor administrative care, pentru a se supune acestei obligaţii, trebuie să se abţină de la aplicarea prevederilor naţionale adoptate de autorităţile centrale, dacă încalcă dreptul comunitar, intimatul nu a respectat această obligaţie şi nu a ţinut seama de apărările pe care le-a formulat în cauză.
3. Apărările formulate de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii
Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând în motivare, în esenţă, că soluţia adoptată prin actul administrativ contestat în cauză este legală, întrucât dispoziţiile art. 44 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, fac referire expres şi limitativ la vechimea în funcţia de judecător, procuror şi avocat, doar acestea fiind luate în considerare la calcularea vechimii necesare pentru a participa la concursul de promovare în funcţii de execuţii. Ca atare, perioada în care au fost exercitate alte funcţii juridice nu poate fi luată în apreciere pentru calculul vechimii necesare pentru promovarea în funcţii de execuţie.
4. Soluţia instanţei de recurs
Prin Decizia nr. 5129 din 13 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarat de D.P.C., ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a constatat, în esenţă, faptul că, la momentul emiterii hotărârii contestate, cadrul normativ era reprezentat de dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin care s-a prevăzut în mod expres, că la calcularea vechimii în funcţia de judecător sau procuror, pentru participarea la concursul de promovare în funcţii de execuţie se iau în considerare perioadele în care persoana respectivă a îndeplinit funcţia de judecător, procuror sau avocat.
Înalta Curte a reţinut faptul că dispoziţii similare se regăsesc şi în art. 5 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin hotărârea nr. 621 din 28 iulie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, conform căruia „pot participa la concursul de promovare în funcţii de execuţie vacante sau pe loc judecătorii care îndeplinesc condiţiile minime de vechime, prevăzute la art. 44 alin. (1) lit. a), b), c) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.
S-a constatat aşadar, că în mod corect autoritatea intimată a apreciat că perioada în care recurentul a îndeplinit funcţia de consilier juridic nu poate fi avută în vedere la calculul vechimii minime prevăzute de textele anterior arătate.
A fost respinsă, ca nefondată, şi critica recurentului în sensul că, prin hotărârea atacată, a fost discriminat, instanţa de control judiciar, reţinând că, în lumina reglementărilor constituţionale, europene şi internaţionale, precum şi a practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, „a distinge nu înseamnă a discrimina", iar diferenţa de tratament devine discriminare atunci când autorităţile naţionale introduc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Astfel fiind, s-a apreciat că nu poate constitui o încălcare a principiului egalităţii de tratament juridic impunerea de către legiuitor a anumitor condiţii de vechime pentru a se putea participa la un concurs de promovare în funcţii de execuţie.
Pe aspectul analizat, instanţa de recurs a mai reţinut că, în mod corect Comisia de concurs, la momentul soluţionării cererii recurentului, nu a avut în vedere prevederile art. 86 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora constituie vechime în magistratură perioada în care judecătorul sau procurorul au îndeplinit funcţia de jurisconsult sau consilier juridic deoarece, pentru participarea la concursul de promovare în funcţii de execuţie, prezintă relevanţă exclusiv vechimea în funcţia de judecător şi procuror şi nu vechimea în magistratură, acestea fiind noţiuni distincte.
S-a mai reţinut totodată, faptul că prin hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 305 din 13 aprilie 2006, s-a constatat că perioada în care judecătorii şi procurorii au exercitat profesia de consilier juridic nu poate fi luată în considerare pentru aprecierea îndeplinirii condiţiei de vechime minimă, în înţelesul art. 44 din Legea nr. 303/2004, republicată, care este de strictă aplicare şi interpretare, dispoziţiile anterior enunţate aplicându-se de altfel, tuturor judecătorilor şi procurorilor care participă la concursurile de promovare.
Înalta Curte a respins critica recurentului referitoare la faptul că, prin soluţia pe care a pronunţat-o cu privire la cererea sa de înscriere la concursul de promovare în funcţii de execuţie, Comisia de concurs i-a încălcat drepturile câştigate la data ocupării funcţiei de judecător prin concurs, reţinând în acest sens că legiuitorul a simţit nevoia să realizeze o diferenţiere între cele două momente din cariera unui magistrat, respectiv momentul admiterii în magistratură (când a fost luată în considerare vechimea în activitatea juridică, cu ocazia admiterii în magistratură prin concurs, în condiţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată) şi cel al promovării. Instanţa a arătat că, în acest ultim caz, este normal ca legiuitorul să aibă în vedere o anumită vechime efectivă în funcţia de magistrat pentru a promova: specificitatea activităţii de judecată, exercitarea efectivă a profesiei de magistrat contribuie la dobândirea unei experienţe profesionale, absolut necesare pentru desfăşurarea unei activităţi la o instanţă superioară în grad, care presupune soluţionarea unor litigii cu caracter complex.
Vechimea în activitatea juridică de 5 ani a fost valorificată ca o condiţie prealabilă, necesară pentru a participa la concursul de admitere în magistratură, în baza art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, însă, aşa cum s-a reţinut anterior, conform art. 44 alin. (1) din aceeaşi lege, pentru promovarea în funcţii de execuţie este necesară vechimea efectivă în funcţia de judecător sau procuror.
Susţinerea recurentului privitoare la nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât Consiliul Superior al Magistraturii nu a ţinut seama, la data soluţionării cererii sale de participare la concursul de promovare, de efectele produse de hotărârea nr. 48/2007 pronunţată de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, a fost respinsă de instanţa de control judiciar, reţinându-se în acest sens, că hotărârea în discuţie nu poate adăuga la lege, având exclusiv caracterul unei recomandări adresate Ministerului Justiţiei şi Consiliului Superior al Magistraturii.
Invocarea de către recurent a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 785 din 12 mai 2009, prin care instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, s-a apreciat că nu poate reprezenta un argument în sprijinul admiterii recursului, având în vedere faptul că, în considerarea dispoziţiilor art. 137 din Constituţia României, prevederile declarate neconstituţionale în data de 12 mai 2009, au fost suspendate de drept de la momentul publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 785 din 12 mai 2009 în M. Of. al României, respectiv 15 iunie 2009, astfel încât, la momentul analizării cererii recurentului de înscriere la concurs au fost avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 303/2004, republicată, astfel cum erau în vigoare la acea dată.
În al doilea rând, Înalta Curte a apreciat că, în prezent, efectul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 785 din 12 mai 2009 este acela că norma în discuţie, respectiv art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, nu mai există, într-o atare situaţie, dispoziţia legală aplicabilă la acest moment unor situaţii similare cu cea a recurentului fiind art. 44 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată.
În opinia Înaltei Curţi, a accepta punctul de vedere al recurentului, în sensul înlăturării condiţiei de vechime de 5 ani în funcţia de judecător pentru promovarea efectivă în funcţia de judecător de tribunal, ar însemna ca magistratul învestit cu soluţionarea acestui litigiu de contencios administrativ să creeze o nouă normă juridică, aspect ce s-a apreciat că nu este în competenţa sa.
În ceea ce priveşte invocarea de către recurent a soluţiei contrare pronunţate de aceeaşi instanţă într-o speţă similară, Înalta Curte a arătat că Plenul judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a adoptat următoarea soluţie de unificare a practicii judiciare: în considerarea dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, prevederile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, fiind declarate neconstituţionale, nu mai produc efecte juridice.
5. Exercitarea căii de atac extraordinare a revizuirii
Împotriva deciziei nr. 5120 din 13 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, recurentul D.P.C. a formulat, în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cerere de revizuire.
În motivarea cererii de revizuire sunt reluate toate motivele de recurs prezentate la pct. 1.2 din decizie, fiind criticată Decizia instanţei de recurs prin prisma rezolvării pe care le-a dat-o.
Detaliind motivul de revizuire enunţat, reglementat de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, revizuentul arată că instanţa de recurs a refuzat aplicarea prioritară a normelor comunitare, între care indică art. 10 din TCE, art. 6 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi art. 21 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
De asemenea, revizuentul consideră că Decizia atacată nu este conformă cu jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, exemplificând cu cauzele Van Gend en Loos din 5 februarie 1963 şi Von Colson et Kamann c. Land Nord Reihen-Westfalen 14/83.
În esenţă, revizuentul dezvoltă teza potrivit căreia instanţa naţională l-a discriminat în raport cu magistraţii care au îndeplinit anterior funcţia de avocat, contrar deciziei nr. 3279 din 3 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, care ar avea autoritate de lucru judecat în cauză şi de asemenea, contrar dispoziţiilor comunitare care interzic discriminarea.
Pe aceeaşi linie a argumentaţiei, o parte consistentă a memoriului de revizuire vizează discriminarea şi din perspectiva condiţiilor cerute de reglementările europene şi internaţionale pentru numirea unei persoane în funcţia de judecător învestit cu exercitarea celor mai înalte funcţii jurisdicţionale la Curtea Europeană de Justiţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ori la Curtea Penală Internaţională.
În cadrul aceleiaşi cereri de revizuire, D.P.C. mai invocă şi principiul comunitar al securităţii raporturilor juridice, arătând că nu i s-a aplicat legea în vigoare la momentul derulării procedurii administrative.
6. Apărările formulate de Consiliul Superior al Magistraturii
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 15 martie 2010 intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată.
Intimatul a combătut modalitatea de exercitare a acestei căi de atac, prin reiterarea, pe larg, a tuturor criticilor din recurs, arătând că instanţa de recurs a răspuns corespunzător, subsumându-le unor motive care au fost punctual analizate.
Referitor la discriminarea invocată din perspectiva încălcării priorităţii dreptului comunitar ori al principiului efectului direct al acestuia, intimatul a insistat asupra faptului că împrejurarea de care se prevalează revizuentul nu poate fi circumscrisă acestui concept. Nici Consiliul Superior al Magistraturii şi nici instanţele de judecată nu pot extinde dispoziţiile unei legi la situaţii care nu au fost avute în vedere de legiuitor, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 820 din 3 iulie 2008.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire
Examinând Decizia atacată prin prisma motivului de revizuire introdus prin Legea nr. 262/2007, Înalta Curte constată că aspectele invocate de revizuent nu sunt apte să atragă schimbarea hotărârii instanţei de recurs.
1. Argumente de drept relevante
Cererea de revizuire de faţă, astfel cum a fost concepută de autorul său, relevă, pe lângă motivul reglementat de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi o serie de critici care exced acestui cadru, constituindu-se, de fapt, într-un recurs la recurs.
Intră în această categorie interpretarea efectelor hotărârii nr. 48 din 24 ianuarie 2007 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin prisma consolidării sale prin cele două hotărâri judecătoreşti indicate la pct. 1.2, ori modalitatea de corelare a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 cu cele cuprinse în art. 86 din acelaşi act normativ, probleme dezlegate irevocabil de instanţa de recurs.
Asupra acestora instanţa de revizuire nu are nicio posibilitate legală de reevaluare, în contextul în care revizuirea nu poate fi exercitată decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege.
Cât priveşte motivul de revizuire admisibil, dispoziţia legală care îl reglementează, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, are următorul conţinut:
„Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare. Cererea de revizuire se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare”.
În raport de această reglementare naţională, apare ca fiind redundantă invocarea de către revizuent a prevederilor art. 10 din TCE, a doctrinei priorităţii normelor comunitare şi a efectului direct al acestora, consacrate de Curtea Europeană de Justiţie în jurisprudenţa sa, începând cu cauzele Van Gend en Loos (6/62) şi Costa c ENEL (6/64).
Dispoziţia normativă comunitară care nu s-ar fi aplicat prioritar este cuprinsă în art. 6 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (fostul Tratat de Instituire a Comunităţii Europene), în forma adoptată prin Tratatul de la Lisabona intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, text care are următorul cuprins:
„Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adoptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor.
Dispoziţiile cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel competenţele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate.
Drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Cartă se interpretează în conformitate cu dispoziţiile generale din Titlul VII al Cartei privind interpretarea şi punerea sa în aplicare şi cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicaţiilor menţionate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziţii”.
În concret, revizuentul invocă principiul nediscriminării care se regăseşte în Carta menţionată la art. 21 alin. (1), în următoarea formă:
„Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenenţa la o minoritate naţională, averea, naşterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală”.
Elementul obiectiv în raport de care se consideră discriminat revizuentul are o dublă reprezentare, vizând pe de o parte magistratul român care a îndeplinit anterior funcţia de avocat şi pe de altă parte, judecătorul de la instanţe europene şi internaţionale (sunt indicate Curtea Europeană de Justiţie, Curtea Penală Internaţională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului).
În privinţa primului element distinctiv enunţat, Înalta Curte constată că, într-adevăr, dispoziţia legală cuprinsă în art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 avea un caracter discriminatoriu întrucât stabilea un tratament juridic diferit, mai favorabil pentru magistraţii care au îndeplinit anterior funcţia de avocat, în raport cu aceia care au îndeplinit-o pe cea de consilier juridic (situaţia revizuentului), funcţii juridice similare sau comparabile, fără nicio justificare rezonabilă.
Această situaţie a fost tranşată de Curtea Constituţională care, prin Decizia nr. 785 din 12 mai 2009 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 404/15.06.2009, a constatat că prevederile legale în discuţie sunt neconstituţionale.
Consecinţele acestei decizii, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, au constat în suspendarea de drept a textului legal, neconstituţional, până la data 31 iulie 2009, când prin împlinirea termenului legal de 45 de zile de la publicarea deciziei, acesta şi-a încetat efectele juridice.
Pe cale de consecinţă, începând cu această dată, condiţia de vechime impusă judecătorilor şi procurorilor pentru participarea la concursul de promovare la instanţele sau Parchetele imediat superioare este reglementată numai de dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, fiind utilă numai vechimea în funcţia de judecător ori procuror, iar nu şi cea în funcţiile de avocat ori consilier juridic.
Această interpretare a instanţei de recurs, însuşită şi de instanţa de revizuire nu poate fi repusă în discuţie, în substanţa sa, pe calea revizuirii de faţă, pentru că nu intră în coliziune cu nicio dispoziţie comunitară.
Ea a fost amendată însă de revizuent din perspectiva principiului comunitar al securităţii juridice, care face parte din ordinea juridică comunitară şi trebuie respectat atât de instituţiile comunitare, cât şi de statele membre, susţinându-se că la data derulării procedurii administrative de contestare textul constatat neconstituţional era în vigoare.
Fără a contesta logica unui astfel de raţionament, Înalta Curte reţine că, totuşi, este excesiv a se imputa intimatului Consiliul Superior al Magistraturii că a organizat un concurs de promovare în funcţii de execuţie şi a soluţionat contestaţiile administrative aferente, fundamentându-se pe o dispoziţie legală în vigoare, ori că a refuzat să extindă norma incriminată şi la alte categorii de jurişti (în speţă, la consilierii juridici). Condiţiile tehnice de organizare a unui astfel de concurs impun rezolvări rapide şi conforme normelor în vigoare. De altfel, cum s-a arătat anterior, evoluţia normativă s-a realizat într-un sens contrar celui scontat de revizuent; ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nu se mai poate valorifica, în vederea participării la concursul menţionat, decât vechimea în funcţia de judecător ori procuror.
Referitor la divergenţele de jurisprudenţă semnalate de revizuent, acestea au fost rezolvate de Plenul Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal, în considerarea dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, printr-o soluţie de unificare a practicii judiciare în sensul deciziei instanţei de recurs examinate.
În fine, revizuentul se mai consideră discriminat şi în raport cu judecătorii care îndeplinesc înalte funcţii jurisdicţionale la instanţe europene sau internaţionale, cărora nu li se cere să aibă o anumită vechime în funcţia de judecător naţional.
După cum s-a mai reţinut şi în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, nr. 943 din 19 februarie 2010, statele beneficiază de dreptul de a stabili condiţiile de accedere în profesia de judecător naţional, precum şi de dreptul de a organiza această profesie în acord cu propriile necesităţi, cu tradiţia juridică ş.a.m.d.
Această concluzie rezultă cu claritate din reglementările citate (art. 6 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, respectiv art. 21 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene) care sunt în sensul că drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute de Cartă nu extind în niciun mod competenţele Uniunii, iar statutul magistraţilor nu intră în această sferă. În acelaşi sens, al neextinderii competenţelor Uniunii, sunt şi explicaţiile cu privire la Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene – 2007/C 303/02).
2. Temeiul legal al deciziei pronunţate de instanţa de revizuire
Pentru toate considerentele expuse la pct. 11.1 din decizie, în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 544/2004, art. 323 şi art. 326 din C. proc. civ., se va respinge cererea de revizuire de faţă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de D.P.C. împotriva deciziei nr. 5120 din 13 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1621/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1607/2010. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
