ICCJ. Decizia nr. 1621/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1621/2010
Dosar nr. 10144/1/2009
Şedinţa publică din 19 martie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 26 august 2008, reclamantul M.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A.N.S. şi F.R.F. anularea dispoziţiilor art. 6 pct. 2 lit. d) şi c), art. 14 lit. e); art. 44 lit. b), c), d) şi e); art. 56 şi art. 57 din Statutul F.R.F., recunoaşterea drepturilor prevăzute şi garantate prin Constituţie şi prin Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi obligarea pârâtelor la plata de daune morale.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin încheierea din data de 2 decembrie 2008, în considerarea caracterului de utilitate publică a F.R.F., Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia lipsei competenţei materiale invocată de pârâta A.N.S., iar prin sentinţa civilă nr. 141 din 20 ianuarie 2009, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.S. şi a respins acţiunea faţă de această pârâtă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active precum şi pe cea a inadmisibilităţii acţiunii; a admis în parte acţiunea, a anulat dispoziţiile art. 6 pct. 2 lit. d) şi e); art. 14 lit. c) partea finală, art. 56 alin. (2); art. 57 alin. (1) din Statutul F.R.F. şi a respins acţiunea în ceea ce priveşte celelalte prevederi din Statut şi în ceea ce priveşte despăgubirile, ca neîntemeiată.
Instanţa a considerat că A.N.S. nu are calitate procesuală pasivă, dat fiind că reclamantul nu solicită anularea vreunui act emis de această autoritate şi nici nu se plânge pentru nesoluţionarea vreunei cereri privitoare la un drept.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, prima instanţă a reţinut că soluţia se impune în raport cu prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 69/2000 şi că, având în vedere statutul său de utilitate publică, F.R.F. este învestită cu atribuţii specifice puterii de stat, reglementând activităţi ce depăşesc cadrul interesului privat, astfel încât cenzurarea actelor pe care această autoritate le emite se poate face în temeiul Legii nr. 554/2004, iar reclamantul, în calitatea sa de reprezentant al unor jucători de fotbal poate formula o astfel de acţiune.
Curtea de apel a apreciat şi că acţiunea este admisibilă, dat fiind caracterul imprescriptibil al acţiunilor având ca obiect anularea unui act administrativ cu caracter normativ, cum este cazul în speţă.
Pe fondul pricinii, instanţa a reţinut că dispoziţiile anulate din Statut, care interzic accesul la instanţa de judecată, intră în conflict cu acte normative cu valoare superioară, astfel încât sunt nelegale, impunându-se menţinerea numai a acelor prevederi care nu contravin principiilor enunţate.
3. Recursul pârâtei şi procedura derulată în faţa instanţei de recurs
Împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, pârâta F.R.F., susţinând că instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea regulilor de competenţă materială, că a reţinut în mod greşit faptul că reclamantul M.M., agent de jucători, are calitate procesuală activă în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004 şi că a dispus în mod nelegal şi netemeinic anularea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) lit. d) şi c), art. 14 lit. e) partea finală, art. 56 alin. (2) şi art. 57 alin. 1 din Statutul F.R.F., acestea neafectând, în nici un fel, drepturile garantate prin Constituţia României şi fiind formulate în conformitate cu dispoziţiile Statutelor F.I.F.A. şi U.E.F.A., cu respectarea principiilor specificităţii sportului şi autonomiei federaţilor naţionale. Totodată, asupra legalităţii textelor menţionate s-a pronunţat Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, care a admis modificările statutului F.R.F., hotărârea acestei instanţei nefiind atacată cu recurs în termenul stabilit de lege.
Intimatul-reclamant M.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi totodată, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 a invocat excepţia de nelegalitate a avizelor emise de Ministerul Tineretului şi Sportului privind Statutul F.R.F., respectiv: nr. 2 din 8 ianuarie 2002; nr. 205 din 10 mai 2004: nr. 6 din 31 mai 2006; nr. 19508/3/2007 în dosarul cu acelaşi număr al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nr. 4 din 05 iunie 2008, susţinând că acestea au fost emise cu depăşirea competenţelor conferite de lege autorităţii emitente, adică a fost autorizată funcţionarea F.R.F. ca instanţă extraordinară privată, ceea ce contravine principiului constituţional al realizării justiţiei numai prin instanţele judecătoreşti.
4. Decizia pronunţată în recurs
Prin Decizia nr. 4285 din 14 octombrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de sesizare a Curţii de Apel Bucureşti cu excepţia de nelegalitate invocată de intimatul-reclamant M.M. prin întâmpinare, a admis recursul declarat de pârâta F.R.F. împotriva sentinţei civile nr. 141 din 20 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a modificat în parte, sentinţa atacată, în sensul că a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată în contradictoriu cu F.R.F., menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii de Apel Bucureşti cu excepţia de nelegalitate a avizelor menţionate, Înalta Curte a apreciat că aceasta nu întruneşte condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că avizele enumerate de reclamantul-intimat nu reprezintă acte administrative de care depinde soluţionarea cauzei, fiind doar simple acte juridice premergătoare autorizării F.R.F. ca persoană juridică non-profit.
Referitor la motivele de recurs invocate de recurent, motive ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din OG nr. 26/2002 cu privire la asociaţii şi fundaţii, recunoaşterea unei federaţii de utilitate publică se poate face doar prin hotărâre de guvern, cu respectarea condiţiilor şi a procedurii prevăzute în art. 38-45 din ordonanţa menţionată, nefiind suficientă prevederea din statut potrivit căreia persoana juridică menţionată are „statut de utilitate publică" şi nici dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului care definesc federaţiile sportive naţionale. Astfel fiind, instanţa de recurs a apreciat că, în lipsa statutului de utilitate publică, F.R.F. nu se poate înscrie în teza finală a art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, pentru a fi asimilată autorităţilor publice iar actele emise de aceasta, inclusiv statutul, nu pot fi considerate acte administrative.
Înalta Curte a mai reţinut că, potrivit art. 3 din OG nr. 26/2000, actele juridice de constituire a asociaţiilor, inclusiv ale federaţiilor sportive, sunt guvernate de legea civilă, fiind rezultatul unui acord de voinţă, astfel că statutul - chiar şi în cazul existenţei caracterului de utilitate publică a persoanei juridice de drept privat - nu poate fi un act administrativ, în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
În consecinţă, s-a constatat că acţiunea în contencios administrativ formulată de intimatul-reclamant este inadmisibilă, Înalta Curte precizând însă că reclamantul nu este restricţionat în a se adresa instanţelor de drept comun în litigiile sale cu Federaţia, iar în măsura în care i se opune Statutul, poate invoca nelegalitatea unor norme.
5. Exercitarea căii de atac a contestaţiei în anulare.
Împotriva deciziei nr. 4285 din 14 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, intimatul M.M. a formulat contestaţie în anulare în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, contestatorul a arătat că Decizia de recurs a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitore la competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a Curţii de Apel Bucureşti, a statutului de utilitate publică conferit intimatei F.R.F. prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 69/2000, a statutului de act administrativ conferit avizelor contestate prin art. 1 lit. b) din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 69/2000 şi a dreptului reclamantului, prevăzut de art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a), b), h), n), o) şi r) şi alin. (2), „art. 4 şi urm.” din Legea nr. 554/2004, raportate la art. 52 alin. (1) şi (2) şi art. 126 alin. (2) şi (6) din Constituţia României.
Contestatorul a expus în detaliu argumentele de drept pe care se fondează susţinerile sale privind statutul de utilitate publică al F.R.F., calitatea sa de autoritate publică în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, natura juridică de acte administrative a normelor supuse controlului de legalitate şi competenţa instanţei de contencios administrativ în exercitarea acestui control, concluzionând că prin Decizia nr. 4285 din 14 octombrie 2009 a fost încălcată competenţa Curţii de Apel Bucureşti ca instanţă de contencios administrativ.
În sprijinul motivelor invocate, contestatorul a invocat, de asemenea, jurisprudenţa anterioară a instanţei supreme (Decizia nr. 2205 din 5 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ) şi doctrina în materie.
6. Apărările intimatei
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata F.R.F. a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată, arătând, în esenţă, că recursul împotriva unei sentinţe pronunţate de o secţie de contencios administrativ şi fiscal a unei Curţi de apel intră în competenţa secţiei de specialitate a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi că respingerea cererii de sesizare a Curţii de Apel Bucureşti cu excepţia de nelegalitate invocată în recurs de intimatul-reclamant M.M. nu se înscrie în motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, care poate fi exercitată numai pentru motivele şi în condiţiile expres prevăzute în art. 317 – 321 C. proc. civ.
Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., temei de drept pe care contestatorul şi-a întemeiat demersul judiciar, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă motivul nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului.
Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că motivele mai sus arătate pot fi invocate pe calea contestaţiei în anulare în cazul în care au constituit şi motive de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.
În speţă, contestatorul a susţinut că, prin modificarea sentinţei Curţii de apel în sensul respingerii ca inadmisibile a acţiunii îndreptate împotriva unor norme de reglementare adoptate de F.R.F., instanţa de recurs a încălcat dispoziţiile de odine publică privitoare la competenţa instanţei de contencios administrativ.
Întreaga argumentaţie este centrată pe prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 69/2000, care definesc federaţiile sportive naţionale ca fiind persoane juridice de drept privat de utilitate publică şi pe efectele pe care această calificare legală le produce asupra naturii juridice a entităţilor respective şi asupra actelor emise de acestea, prin prisma dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) teza finală şi art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Aceste chestiuni de drept au constituit însă obiect de analiză în faza procesuală a recursului, Decizia pronunţată fiind fundamentală tocmai pe interpretarea dată de instanţa de recurs prevederilor legale menţionate, împrejurare ce exclude posibilitatea repunerii lor în discuţie pe calea contestaţiei în anulare.
În fine, Curtea mai reţine că secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este competentă să soluţioneze recursul împotriva unei sentinţe pronunţate în prima instanţă de secţia de contencios administrativ şi fiscal a unei Curţi de apel, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Totodată, verificarea admisibilităţii unei cereri de sesizare a instanţei competente cu o excepţie de nelegalitate face parte dintre atribuţiile instanţei în faţa căreia s-a invocat excepţia, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
2. Temeiul legal al soluţiei pronunţate asupra contestaţiei în anulare
Având în vedere toate considerentele expuse, care conduc către concluzia că în cauză nu este întrunită ipoteza motivului prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de M.M. împotriva deciziei nr. 4285 din 14 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1622/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 1616/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
