ICCJ. Decizia nr. 1653/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1653/2010
Dosar nr. 507/57/2009
Şedinţa publică din 23 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC T.C. SRL Deva a solicitat în contradictoriu cu pârâtele A.F.P. a Municipiului Deva şi D.G.F.P. Hunedoara suspendarea executării deciziei de impunere nr. 170 din 27 februarie 2009 emisă de A.F.P. Deva pentru obligaţii fiscale suplimentare reprezentând: 426.392 lei impozit pe profit suplimentar pentru anii 2007-2008; 262.002 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, până la pronunţarea instanţei de fond, cu obligarea pârâţilor la pata cheltuielilor de judecată.
D.G.F.P. în nume propriu şi pentru A.F.P. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare, susţinând că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile cerute expres de lege.
Prin sentinţa civilă nr. 126/F/CA/2009 din 27 mai 2009 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantă şi în consecinţă a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 170 din 27 februarie 2009 emisă de pârâta A.F.P. DEVA, până la pronunţarea instanţei de fond şi a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 10,3 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că legea oferă posibilitatea suspendării actului administrativ ca o situaţie de excepţie, dar numai în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente. Aceste condiţii trebuie întrunite cumulativ. Paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, iar cazurile bine justificate sunt împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care determină o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ [art. 2 lit. s) şi t) din Legea nr. 554/2004].
În cauză, reclamanta a înţeles să conteste creanţa stabilită în sarcina sa, în sensul că nu datorează impozitul şi taxa calculată de organul fiscal, cât şi majorările de întârziere, considerând că sunt aplicabile anumite dispoziţii ale legii.
Instanţa de fond a apreciat că este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, una dintre condiţiile cerute de lege în privinţa măsurii suspendării.
De asemenea, s-a reţinut că din actele depuse în probaţiune a rezultat că reclamanta prezintă bonitate, fiind o firmă care desfăşoară activitate şi obţine profit, astfel că nu există pericolul creării stării de insolvabilitate, reţinând şi faptul că reclamanta a consemnat cauţiunea dispusă de instanţa prin recipisa nr. 346669/1, potrivit art. 215 C. proCod Fiscal
Având în vedere soluţia adoptată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa de fond a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 10,3 lei cheltuieli de judecată reprezentând timbrajul cererii.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta D.G.F.P. Hunedoara a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia este netemeinică şi nelegală fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 7 şi art. 14 din Legea nr. 554/ 2004 şi a art. 215 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Recurenta mai arată că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de fond că prin cererea formulată reclamanta a contestat modul de aplicare a legii fiscale în timp, respectiv art. 1071 din Legea nr. 343/2006 şi OUG nr. 110 /2006.
SC T.C. SRL Deva deşi a contestat Decizia de impunere nr. 170 din 27 februarie 2009 emisă de către A.F.P. Deva prin care s-au stabilit în sarcina contestatoarei obligaţii fiscale în sumă de 770.949 lei nu a adus nici un argument în susţinerea cauzei, precizând doar că va depune în termen punctul de vedere justificat.
Faţă de această situaţie contestaţia a fost respinsă ca nemotivată în baza prevederilor art. 206 alin. (1) lit. c) şi lit. d) din OG nr. 92/2003.
Recurenta mai susţine că instanţa de fond în mod greşit a admis cererea, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, dispunând suspendarea executării deciziei de impunere, motiv pentru care solicită admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de suspendare a executării deciziei de impunere nr. 170 din 27 februarie 2009.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Condiţia existenţei cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Independent de conţinutul motivelor de recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de fond corect a apreciat că din actele depuse în probaţiune a rezultat că executarea silită asupra bunurilor debitoarei ar perturba desfăşurarea activităţii în condiţiile în care trebuie să efectueze plăţile curente şi se află în derularea contractelor ce privesc realizarea obiectului de activitate al reclamantei şi care sunt producătoare de venit şi ar determina eventuale blocaje în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contracte, ceea ce ar putea antrena eventuale răpuneri contractuale ale reclamantei în îndeplinirea obligaţiilor asumate.
Înalta Curte constată că instanţa de fond, motivat şi argumentat, a apreciat că există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa nu i-a pus în vedere reclamantei să achite cauţiunea, Înalta Curte constată că această critică este neîntemeiată şi nu poate fi primită deoarece la fila nr. 43 a dosarului de fond se află recipisa de consemnare a cauţiunii.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
În baza art. 274 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., instanţa va obliga recurentul la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă în sumă de 1.500 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Hunedoara, împotriva sentinţei civile nr. 126/F/CA/2009 din 27 mai 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC T.C. SRL Deva în sumă de 1.500 lei cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 165/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 1654/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
