ICCJ. Decizia nr. 1645/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1645/2010
Dosar nr. 700/35/2009
Şedinţa publică din 23 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamantul I.N. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor, anularea hotărârii nr. 14190 din 6 martie 2009 emisă de pârâtă şi, totodată, obligarea acesteia să-i recunoască şi să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru perioada 1 ianuarie 1943 – 6 martie 1945.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că începând cu ianuarie 1943 şi până în martie 1945 a fost refugiat împreună cu părinţii din localitatea Tilecuş în localitatea Vîrciorog, fapt ce rezultă din declaraţiile notariale date de martorii B.A. şi B.M. În ceea ce priveşte înregistrarea datei şi locului naşterii fratelui său I.I. recurentul precizează că aceasta a avut loc după revenirea lor în satul Tilecuş la sfârşitul anului 1945, iar la acea vreme nu se ţinea cont în mod strict de locul în care persoana se născuse efectiv.
Reclamantul a mai solicitat să fie repus în termenul de contestaţie deoarece datorită stării de sănătate nu a putut să ia cunoştinţă de hotărârea atacată şi să formuleze contestaţie în termenul prevăzut de lege.
În susţinerea acţiunii reclamantul a depus în copie mai multe înscrisuri printre care acte de stare civilă şi declaraţiile autentificate ale martorilor B.A. şi B.M.
Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 161/CA/2009-PI din 5 octombrie 2009 Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamant, a anulat hotărârea nr. 14190 din 6 martie 2009 şi a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al OG nr. 105/1999, modificată şi completată prin Legea nr. 189/2000, pentru perioada 1 ianuarie 1943 - 6 martie 1945.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că din declaraţiile notariale date de B.M. şi B.A. rezultă că reclamantul împreună cu părinţii au fost refugiaţi din ianuarie 1943 până în martie 1945 din localitatea Tilecuş în Vîrciorog.
Din înscrisurile existente la dosar, rezultă că atât B.M. cât şi B.A. au obţinut o hotărâre de stabilire a calităţii de beneficiar al OG nr. 105/1999 aprobată de Legea nr. 189/2000 hotărâri prin care s-a stabilit că cei doi au fost strămutaţi în altă localitate decât cea de domiciliu din motive etnice în perioada 1 noiembrie 1940-15 septembrie 1944.
Instanţa de fond a constatat că din declaraţiile notariale date de către martorii B.A. şi B.M. rezultă faptul că reclamantul împreună cu familia a părăsit locuinţa familială situată dincolo de graniţa stabilită în urma dictatului de la Viena, din motive de securitate impuse de riscul evident al suportării persecuţiilor din motive etnice din partea trupelor de ocupaţie.
Împrejurarea că în actul de identitate al fratelui reclamantului apare ca loc al naşterii localitatea Tilecuş nu este de natură a duce la respingerea cererii formulate de către reclamant prin aprecierea probelor ca fiind neconcludente şi contradictorii cum susţine pârâta, întrucât este de notorietate faptul că persoanele născute în perioada în care părinţii lor au fost refugiaţi, au fost declarate la autorităţi ulterior, după reîntoarcerea din refugiu în localităţile de domiciliu, iar locul naşterii a fost trecut ca fiind localitatea de domiciliu.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de a fi repus în termenul de formulare a contestaţiei, instanţa de fond a reţinut că pârâta nu a invocat tardivitatea formulării contestaţiei, iar din actele depuse la dosar nu rezultă data comunicării hotărârii atacate astfel că instanţa a apreciat că este depusă în termen.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că din declaraţiile notariale ale martorilor B.A. şi B.M., reiese că, intimatul împreună cu părinţii săi, s-au refugiat în perioada ianuarie 1943- martie 1945 din localitatea Tilecuş în localitatea Varciorog, iar din adeverinţa nr. 1600 din 12 decembrie 2008, eliberată de către Direcţia Judeţeană a Arhivelor Bihor, reiese faptul că, instituţia deţine doar evidenţa refugiaţilor din teritoriul intrat sub administraţia maghiară în urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, în teritoriul României.
În condiţiile în care fratele intimatului I.I., s-a născut la data de 12 iulie 1944, în localitatea Tilecuş, localitate din care martorii susţin că intimatul s-ar fi refugiat împreună cu părinţii începând cu luna ianuarie 1943 până în luna martie 1945, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 a apreciat că actele depuse la dosar sunt contradictorii şi neconcludente pentru dovedirea calităţii de refugiat a intimatului.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situaţii expres prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din OG nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin HG nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Intimatul-reclamant a încercat să-şi dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale.
În scopul emiterii eventualelor abuzuri în stabilirea calităţii de persecutat din motive etnice, este necesar, ca cel puţin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeaşi situaţie cu reclamantul.
Este adevărat că la dosarul cauzei au fost depuse hotărâri prin care li se recunoaşte martorilor calitatea de persoană refugiată, însă din actele dosarului rezultă că fratele recurentului s-a născut la data de 12 iulie 1944, în localitatea Ticleuş, localitate din care intimatul-reclamant susţine că s-ar fi refugiat împreună cu părinţii, începând cu luna ianuarie 1943.
Or, situaţia reţinută de instanţa de fond că această împrejurare nu este de natură a duce la respingerea cererii deoarece este de notorietate faptul că persoanele născute în perioada refugiului au fost declarate ulterior, este greşită şi nu poate fi reţinută.
Din actele dosarului rezultă, fără putinţă de tăgadă, că înscrisurile şi declaraţiile martorilor pe care instanţa de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă cerinţele prevăzute de lege şi nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, să pună întrebări părţilor sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc.
De asemenea, instanţa este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.
Având în vedere considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, a fost încălcat principiul nemijlocirii.
Acest principiu constă în obligaţia instanţei de a cerceta direct şi nemediat toate elementele care servesc la dezlegarea pricinii. Instanţa trebuie să-şi sprijine soluţia adoptată pe probe primare, ceea ce presupune un raport nemijlocit între probă şi fapt.
Activitatea de judecată presupune reconstituirea unor fapte care au avut loc în trecut, iar pentru aceasta trebuie să se folosească înscrisuri, depoziţii de martori, probe materiale, instanţa urmând a cerceta nemijlocit aceste probe, examinând înscrisurile originale (potrivit art. 112 şi art. 139 C. proc. civ. părţile pot depune copii certificate de pe înscrisuri, dar sunt obligate să depună înscrisurile originale la grefă sau să le aibă asupra lor, astfel încât judecătorul le va putea cerceta personal), audiind martori care au perceput personal faptele pe care le relatează (deci să nu se bazeze pe depoziţii extrajudiciare, ori pe depoziţiile unor martori care au auzit faptele de la alte persoane), dispunând efectuarea unei cercetări la faţa locului.
Nu întotdeauna este posibilă o astfel de cercetare a probelor, instanţa fiind uneori nevoită să se întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe declaraţiile unor martori care cunosc faptele din auzite etc., situaţii în care trebuie să se acorde o atenţie deosebită aprecierii unor asemenea probe derivate.
Or, în cauza de faţă, instanţa de fond a ignorat acte oficiale, înscrisuri autentice, respectiv certificatul de naştere al fratelui reclamantului.
Procedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor, să audieze nemijlocit martorii, iar în privinţa certificatului de stare civilă aprecierea probei se va face cu respectarea Legii nr. 119/1996.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., recursul va fi admis iar sentinţa atacată va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Bihor, împotriva sentinţei civile nr. 161/CA/2009-PI din 5 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1637/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 165/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
