ICCJ. Decizia nr. 1637/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1637/2010
Dosar nr. 687/2/2009
Şedinţa publică din 23 martie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată reclamanta SC D.B.M.P. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.I.M.M.C.T.P.L. - D.G.F.C.I.M.M. anularea scrisorii de respingere a proiectului nr. R 125 din 20 noiembrie 2008 şi a deciziei nr. 68 din 17 decembrie 2008 a Comitetului de soluţionare a contestaţiilor, obligarea pârâtei să procedeze la verificarea îndeplinirii criteriilor administrative de către reclamantă, suspendarea executării scrisorii de respingere a proiectului şi a deciziei. Totodată, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a punctului 5 din capitolul III.2.1. completarea cererii de finanţare din Ghidul solicitantului, aprobat prin ordinul nr. 893 din 09 iulie 2008.
Pârâta a prin întâmpinare a invocat excepţia lipsei procedurii prealabile.
Pe această excepţie, pârâta arată că actul administrativ este Decizia 68 din 17 decembrie 2008 a Comitetului de soluţionare a contestaţiilor şi nu scrisoarea de respingere administrativă.
Prin sentinţa civilă nr. 2712 din 23 iunie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei procedurii prealabile, a respins cererea de suspendare, a respins excepţia de nelegalitate ca neîntemeiată şi de asemenea a respins acţiunea formulată de reclamanta SC D.B.M.P. SRL.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin scrisoarea nr. R125 pârâta a comunicat hotărârea de respingere a proiectului pentru neîndeplinirea unor criterii administrative.
Actul produce efecte juridice, fiind un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, iar acesta a fost contestat pe cale administrativă de reclamantă solicitându-se revocarea sa.
Critica reclamantei se referă la cerinţa certificatului sus menţionat pentru punctele de lucru.
Instanţa de fond a mai reţinut că art. 32 alin. (7) invocat de reclamantă se referă la înregistrarea fiscală a punctului de lucru la organul fiscal din subordinea A.N.A.F.
Aceste dispoziţii legale sunt incluse în articolul privind cotele defalcate din impozitul pe venit încasat la bugetul de stat.
Obligaţia de înregistrare fiscală este reglementată la art. 72 C. proCod Fiscal – OG nr. 92/2003- „Orice persoană sau entitate care este subiect într-un raport juridic fiscal se înregistrează fiscal primind un cod de identificare fiscală".
Este adevărat că înregistrarea fiscală nu este necesară decât in cazul prevăzut de art. 32 alin. (7) privind impozitul pe venit (dacă la punctul de lucru îşi desfăşoară activitatea peste 5 salariaţi).
Însă art. 32 alin. (7) se referă la un impozit ce se încasează la bugetul de stat.
Or norma atacată de reclamantă cu excepţia de nelegalitate se referă la certificatele de atestare fiscală privind îndeplinirea obligaţiilor de plată a impozitelor, taxelor locale şi altor venituri la bugetele locale.
Având în vedere soluţia ce se va pronunţa pe excepţia de nelegalitate, instanţa de fond a constatat că nu este fondată nici critica de nelegalitate a scrisorii de respingere R125, cu privire la primul dintre criteriile administrative care nu a fost îndeplinit de reclamantă.
În ce priveşte cel de-al doilea criteriu – încadrarea societăţii în categoria microîntreprinderilor, s-a reţinut că art. 4 din legea nr. 346/2004 clasifică în categoria microîntreprinderilor societăţile care au până la 9 salariaţi şi realizează o cifră de afaceri anuală netă sau deţin active totale de până la 2 milioane euro, echivalent în lei.
Cele două condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, or reclamanta are peste 2 milioane euro cifra de afaceri netă.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta SC D.B.M.P. SRL a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs s-au arătat în esenţă următoarele:
Excepţia de nelegalitate a pct. 5 din Cap. III.2.1. Completare cerere finanţare a fost greşit soluţionată.
Sentinţa atacată este netemeinică deoarece în considerentele hotărârii sunt motive contradictorii iar hotărârea este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile în cauză.
- măsura de respingere a proiectului nr. 125 din 20 noiembrie 2008, este nelegală pentru punctul de lucru de la Mihăileşti, judeţul Giurgiu deoarece conform certificatului de atestare pentru persoane fizice privind impozitele şi taxele locale, eliberat de către Primăria oraşului Mihăileşti, la solicitarea proprietarilor terenului închiriat, pentru acest teren nu există debite neachitate.
Instanţa de fond a constatat greşit obligaţia recurentei de a depune declaraţii fiscale la autorităţile administraţiei locale în raza căreia se afla punctul de lucru, ori recurenta încă nu are angajaţi salariaţi pentru activitatea de la punctul de lucru din oraşul Mihăileşti - nefiind incidente prevederile art. 32 alin. (7) din Legea nr. 273/2006.
Cum nu desfăşoară activitate la punctul de lucru, consideră recurenta că nu există bază legală pentru taxele arătate ca fiind datorate bugetului de stat.
- Şi in ceea ce priveşte încadrarea societăţii recurente la categoria întreprinderilor mici sau microintreprinderi instanţa de fond în mod greşit a apreciat că recurenta care are o cifră de afaceri de aproximativ 3 milioane de Euro se încadrează la categoria microintreprinderilor.
În drept cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
Înalta Curte asupra cererii de recurs, constată că este nefondată având în vedere următoarele considerente:
- Cu privire la excepţia de nelegalitate punct 5 din Capitolul III. 2.1. – Completarea cererii de finanţare din Ghidul solicitantului, aceasta a fost soluţionată corect de instanţa de fond.
Astfel, această prevedere se referă la certificatul de atestare fiscală privind îndeplinirea obligaţiilor de plată a impozitelor şi taxelor locale şi care sunt eliberate de Direcţiile de impozite în a căror rază teritorială şi găseşte sediul solicitantul pentru sediul social şi pentru punctele de lucru menţionate în certificatul constatator.
Art. 32 alin. (7) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale prevede obligativitatea înregistrării fiscale ca plătitor de impozit pe venituri din salarii şi de venituri asimilate salariilor a punctelor de lucru cu minim 5 salariaţi şi nu declararea înfiinţării punctelor de lucru.
Înfiinţarea punctelor de lucru se declară în termenul prevăzut de art. 74 alin. (1) din OG nr. 92/2003.
Punctul de lucru reprezintă un centru de activitate al plătitorului de impozite şi taxe şi este necesară depunerea declaraţiei fiscalela Direcţiile locale de taxe şi impozite în a cărei rază teritorială se află punctul de lucru, chiar dacă nu există 5 angajaţi. Cum instanţa de fond a soluţionat şi interpretat corect dispoziţiile legale amintite mai sus, acest motiv de recurs va fi respins.
- Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs şi calificarea societăţii recurente drept microintreprindere se constată că recurenta avea în anul 2007 un număr de 8 salariaţi şi o cifră netă de afaceri de 9.910,81 mii lei – adică peste 2 milioane Euro.
Cum art. 4 din Legea nr. 346/2004 – clasifică drept microintreprindere societăţile care au până la 9 salariaţi şi realizează o cifră de afaceri anuală netă de până la 2 milioane Euro – rezultă că recurenta având cifra de afaceri peste 2 milioane şi nu până la 2 milioane Euro, se încadrează în această categorie. Aceasta nu poate fi întreprindere mică pentru că nu realizează 10 milioane Euro cifra de afaceri.
Faţă de cele reţinute mai sus, constatând că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă temeinică şi legală, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC D.B.M.P. SRL împotriva sentinţei civile nr. 2712 din 23 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1629/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1645/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
